Ultimele zile au fost marcate de refuzul Austriei de a permite României să se alăture spațiului european de liberă circulație, al cărui regim juridic este plasat sub Acordul de la Schengen, încheiat la 14 iunie 1985, inițial între Belgia, Franța, Germania, Luxemburg și Olanda. Mai toți politicienii noștri s-au grăbit să critice Austria pentru veto-ul ei, să sugereze implicarea Rusiei în această poveste și să acuze oficialitățile de la Viena că întrețin relații suspect de apropiate cu cele de la Moscova ori că împotrivirea de a primi România în spațiul Schengen ar fi fost determinată de interesele politicianiste egoiste ale cancelarului austriac Karl Nehammer, care urmează să se confrunte cu niște alegeri în debutul anului viitor, iar sondajele nu dau un scor electoral prea bun pentru Partidul Popular Austriac, pe care domnul Nehammer îl conduce.

Realitatea este aceea că eșecul intrării României în spațiul european de liberă circulație este strâns legat de calitatea extrem de scăzută a clasei noastre politice. Fătuci și băieți de bani gata, în jurul cărora circulă povești pline de fapte reprobabile, licențiați la peste 30 de ani și posesori de doctorate „luate” prin lucrări plagiate sau de o calitate jalnică, iată care este fauna care populează politica românească și, implicit, instituțiile acestei țări. Covârșitoarea majoritate a acestora vorbesc prost limba română și aproape deloc orice limbă străină care ar fi de folos dialogului diplomatic eficient cu partenerii europeni: engleză, franceză, germană, italiană sau spaniolă. Nici corpul nostru diplomatic nu pare a fi cu mult mai breaz. Ambasadele și consulatele României sunt populate de progeniturile politicienilor dâmbovițeni, fete „tunate” și băieți „legendați”, cazați în spații luxoase și pe bani foarte mulți în mai toate capitalele acelor state care chiar contează în Uniunea Europeană și de al căror vot depindea aderarea României la Acordul de la Schengen. Ce așteptări credeți că puteți avea de la toți aceștia?

Nici Președintele României, nici primul nostru ministru și nici ministrul afacerilor interne din această țară nu au făcut nimic — sau aproape nimic — pentru reușita proiectului Schengen. Cel dintâi, deși vorbitor al limbii austriecilor Popper, Wittgenstein sau Zimmermann, a preferat să nu facă nimic în a-l determina pe cancelarul Nehammer să-și schimbe atitudinea negativă față de România. S-a mărginit în a călători în Republica Austriacă numai pentru a practica sporturi de iarnă și a ne transmite nouă, românilor, că totul va fi bine. Poate, dar nu acum și nu pentru noi, amărăștenii, cei care trecem granița cu Ungaria stând la coadă, fără antemergători și fără a poseda un pașaport diplomatic. De la al doilea, de la primul nostru ministru, chiar nu puteam avea așteptări. Veșnic bâlbâit, cu un lexic sărac și cu broboane de sudoare pe frunte ori de câte ori este pus în situația de a rosti câte ceva, dl Nicolae Ionel Ciucă este exact premierul pe care îl merităm. Pur și simplu poporul acesta nu poate da mai mult. Acuzațiile de plagiat care i s-au adus sunt o mică glumă în fața carențelor din instrucția politică a acestui om. În sfârșit, nici de capul celui de-al treilea nu e mare lucru. Chinuit, la rândul său, de acuzațiile de plagiat care i se aduc, tot ceea ce a putut face a fost ca, în al doisprezecelea ceas, să încerce să-l înduplece pe omologul său austriac să-și schimbe votul în Consiliul Justiție și Afaceri Interne (JAI), din data de 8 decembrie 2022. Ar fi trebuit să-i spună cineva ministrului nostru că nu e nici potrivit și nici eficient ca studentul să se ducă la examen nepregătit și să se umilească în fața profesorului, rugându-l pe acesta din urmă să-l treacă, eventual din milă sau pentru că viața a fost câinoasă cu el și l-a lipsit de noroc.

La cei de mai sus ar trebui să-l adăugăm pe ambasadorul nostru la Viena, dl Emil Hurezeanu. Președintele s-a grăbit să-l retragă de la post pentru a avertiza astfel Austria în privința supărării României. Imbecilă mișcare diplomatică. Retragerea ar fi trebuit să fie dispusă cu titlu de sancțiune la adresa celui care a fost trimis la Viena pentru a reprezenta și promova interesele României în Austria. Ambasadorul nostru ar fi trebuit să știe din timp care va fi atitudinea acestei țări față de subiectul aderării României la spațiul Schengen. Iar dacă nu a știut, cu atât mai grav. Un reprezentant diplomatic trebuie să știe astfel de lucruri, pentru că este plătit mai ales pentru a ști. Blazarea sa este suspectă și condamnabilă, făcându-mă să mă întreb dacă nu cumva niște ofițeri ai Serviciului de Informații Externe al României pur și simplu nu și-au exercitat, în mod corespunzător, atribuțiile și, în felul acesta, au compromis interesele țării. Nici ei nu sunt mai buni decât politicienii care i-au numit și despre care am scris mai sus.

Ce ar fi trebuit să facă România pentru a izbândi în chestiunea Schengen? Nu foarte multe lucruri, dar foarte eficiente. Ar fi trebuit să negocieze: dur, corect și cu demnitate. Ar fi trebuit să se folosească de dreptul său de veto în chestiuni de interes pentru Austria și pentru guvernul de la Viena. Ceea ce slugarnicii noștri politicieni nu au înțeles este faptul că, mai ales în ultimii ani, Uniunea a devenit un club al unor interese de grup, nu neapărat convergente, iar exercițiul dreptului de veto a fost gândit tocmai în termenii unui instrument util în purtarea și gestiunea negocierilor în interiorul acestei Uniuni. Îți dau dacă îmi dai și îți fac dacă îmi faci. Pe acest tip de relație sinalagmatică se bazează astăzi funcționarea Uniunii. Ungurii și polonezii, spre pildă, au înțeles de mult această realitate juridică. Politicienii români încă nu, preferând să plece umil capul chiar și atunci când interesele naționale cardinale ale acestei țări strigă la ei și le cer să-și îndrepte spinarea bolnăvicios de încovoiată.