Mărturisesc că nu l-am întâlnit, cât a trăit, niciodată. Nici nu aveam cum, câtă vreme, când a murit, la patruzeci de ani, eu abia împlinisem douăzeci de ani, fiind student în anul întâi la Facultatea de Jurnalistică.

În afara prietenilor săi, scriitori, artiști, nu foarte numeroși, nici ei, puțină lume auzise de el pe la începutul anilor ’90. Fără studii superioare, mai degrabă dintr-o stare de frondă permanentă în relația cu autoritățile comuniste, decât din motive de natură intelectuală, Monoran a fost omul subteranei în toți anii vechiului regim.

Fusese în epocă, cum inspirat l-a numit scriitoarea Brîndușa Armanca, „poetul-instalator”, transformat, în teribila zi de 16 decembrie 1989, în „insurgentul revoluției”. Atunci, bărbatul înalt și cu plete a decis că sosise momentul să oprească tramvaiele în fața bisericii reformate a pastorului Tőkés și să le strige puținilor curajoși adunați acolo „libertate!”. Gestul său poate fi catalogat unul de un curaj nebun și a contat enorm pentru mobilizarea multor tineri în zilele următoare.

Poetul care a oprit tramvaiele în Piața Maria și-a asumat în acea seară toate riscurile posibile, inclusiv acela al dispariției sale fizice, dacă Ceaușescu ar mai fi rămas la putere niște zile în plus, la sfârșitul lui ’89.

Nu știu cum a fost în realitate Ion Monoran, mi-au vorbit despre el oameni care l-au iubit mult, cum ar fi regretatul prozator Daniel Vighi, criticul literar Gheorghe Secheșan, alt prozator, Viorel Marineasa. Din toate mărturiile lor, am înțeles că era un om bun, un bărbat frumos și puternic și — deasupra tuturor lucrurilor, iar asta o poate constata oricine-i citește poeziile — un poet excepțional.

Multe din poemele scrise de Monoran chiar în subteranul blocului unde își avea biroul întreprinderea comunistă la care era angajat au în ele ceva magic, produc și azi efectul unui drog puternic, care sfâșie mintea și creierul cititorului de poezie adevărată. Emană masculinitate și frumusețe în doze suficient de tari pentru a te ține conectat la lumea tristă, uneori violentă, alteori sufocant de frumoasă evocată de poet.

Mi-a rămas întipărită în minte declarația fiicei poetului, Oana Monoran, din interviul dat Brîndușei Armanca pentru „Europa Liberă”, în urmă cu un an. Oana avea, atunci, în Decembrie ’89, cinci ani, dar evocarea ei merită reamintită pentru că redă extraordinar arderea cumplită a poetului insurgenței timișorene în clipele respective.

„Una dintre cele mai vii amintiri ale mele din timpul Revoluţiei este cu tata împărţind lumânări de la fereastra apartamentului nostru din Piaţa Unirii unui grup de tineri din stradă, care se îndrepta spre manifestaţiile din Piaţa Operei. Era noaptea de 17 decembrie 1989, în casa noastră toate luminile erau stinse, tata era foarte speriat — ne-a spus asta atunci, îi simţeam frica —, după ce, cu o zi înainte, oprise tramvaiele în Piaţa Maria şi cineva îi spusese: «Ai să vezi tu ce ai să păţeşti, pletosule!». Eram cu toţii în beznă în acea noapte, în aceeaşi cameră în care, în următorii ani, el se va închide noapte de noapte să îşi scrie poemele, păstrând lumina aprinsă până spre dimineaţă”, spune Oana, jurnalistă și antreprenor, azi ea însăși mamă a unei fetițe în vârstă de șapte ani.

Bărbatul înalt, frumos și cu plete, care a oprit tramvaiele în Piața Maria cu o zi înainte, era speriat, chiar foarte speriat, dar asta nu a fost suficient să-l facă să se ascundă, precum atâția alți români înfricoșați și lipsiți complet de curaj, în spatele draperiilor grele și întunecoase.

Monoran a trecut de mult în legendă, cum la fel a trecut și poezia lui aspră și febrilă deopotrivă, pe care, când o citești, înțelegi că scurta sa viață pulsează și azi, vie și clocotitoare, în versuri hipnotice, precum cele care închid această încercare de evocare a poetului insurgenței timișorene: „Sunt un client pe feudele astea/ Din cale-afară de încorsetate ale vieții./ Lăsați-mă în pace!/ Vârsta mea/ ține de frumusețe/ îi dau ocol/ ca în jurul aceleiași pietre/ din neatenție”.