Locurile oarecum ascunse între văile și dealurile din zona de răsărit a Banatului încă mai ascund multe frumuseți ce pot fermeca drumeții cuprinși de frenezia aventurii.
Sunt turiști ce pleacă din Banat și ajung seara pe litoral, rupți de oboseală și nemulțumiți că nu au văzut nimic interesant pe drum. Dar sunt și din aceia pe care un drum lăturalnic spre un sat, care uneori nu mai are nici tabla cu numele la intrare, îi aduce în culmea bucuriei.
Estul Banatului are locuri de o frapantă frumusețe, mai cu seamă unde provincia noastră istorică își împarte fruntariile cu Ardealul. Deși au avut statute diferite de-a lungul timpului, în realitate Banatul și Hunedoara nu au fost despărțite decât de linii administrative. Oamenii și obiceiurile erau foarte asemănătoare. Dialectele locale, extrem de apropiate, sunt dovada că au conviețuit peste munții ca frații. Obârșia comună dacică sau poate cea de dinaintea consemnării acestei seminții pe pământ constituie, probabil, originea acestei asemănări.
Formațiunile muntoase numite Poiana Ruscăi și Țarcu domină această zonă. Nu sunt pe aici piscuri amețitoare, dar cele ce sunt dau aceiași fiori drumeților prin frumusețea lor așezată, chiar dacă nu prin verticale semețe și prăpăstii ce dau vertijuri.
Dacă despre Poiana Ruscăi am mai adus vorba în episoadele serialului nostru, să spunem câte ceva și despre acest misterios Țarcu, pomenit nu prea des nici în manualele de geografie, nici în buletinele meteo (deși acolo se află una dintre cele mai vechi și izolate stații meteorologice).
Munții Ṭarcu ocupă un spațiu de o formă asemănătoare cu cea a unui triunghi cu laturile orientate spre văile râurilor Timiș și Bistra. Altitudinea maximă a masivului este atinsă de vârfurile Căleanu, 2.196 m, Țarcu, 2.190 m, și Pietrii, 2.162 m. Tot în apropiere se află și mult mai celebrul Muntele Mic (cu altitudinea maximă de 1.802 m).
Munții Țarcu sunt accesibili din mai multe părți, una dintre ele fiind culoarul format de Valea Bistrei.
Dar, înainte de munți, să vorbim și de această Vale a Bistrei ce nu este doar ogașul unui râu repede de munte, ci și una din vechile artere de legătură între Banat și Țara Hațegului. Poziția geografică favorabilă i-a conferit Văii, încă din cele mai vechi vremuri, menirea de drum de acces transcarpatic. Pe aici au avut drumuri dacii și tot pe aici romanii au construit o cale nouă spre Sarmizegetusa, capitala Daciei romane. E bineștiută pasiunea latinilor pentru confortul pe care și-l creau la drum lung. Așa se face că sunt apreciate drumurile pietruite de ei și în zilele noastre. Pe alocuri sunt circulate și acum și nu se umplu de cratere la prima ploaie. Dar asta e altă daravelă.
Prinsă între înălțimile de peste două mii de metri ale masivului Godeanu și culmile mai puțin înalte ale munților Poiana Ruscăi, Valea Bistrei este orientată în direcția est-vest, începând de la Porțile de Fier până în prelungirea marii câmpii a Tisei, care înaintează ca un golf în valea largă a Timișului.
Valea Bistrei face parte din vechiul ținut al Severinului, având o istorie zbuciumată, cu dese schimbări de stăpânire. Multe confruntări armate au avut ca principal motiv controlul asupra Banatului de Severin. Satele sunt înșirate de-a lungul văii sau sunt risipite pe înălțimi, unde se întâlnesc și sălașele tipice vieții pastorale. Și în ziua de azi, o bună parte din populație trăiește de pe urma animalelor ce pasc pe înălțimi.
Unde o fi misteriosul Agnavae?
Poate merită să facem un popas într-un sat din zonă, ales la întâmplare. Nici măcar nu pomenim (acum) centrul de comună care este mai repede văzut de lume și autorități. Mai bine să cercetăm cu atenție, așa cum merită, un sat ce are un „ceva” aparte din moment ce este pomenit cu drag de însuși Lucian Blaga. Pe frumoasa Vale a Bistrei este situat Voislova, parte a comunei Zăvoi din județul Caraș-Severin, așezare ce este considerată parte integrantă a teritoriului de etnogeneză și continuitate neîntreruptă a poporului român, urmaș al dacilor mai sus pomeniți.
Având un relief variat, prielnic agriculturii, dar și creșterii animalelor de tot felul, satul a avut cu ce-i hrăni pe truditorii pământului din Valea Bistrei, iar cele ascunse în acest pământ au atras minerii și pietrarii. Toate aceste bogății au stabilizat populația, făcând posibilă o continuitate a locuirii încă din perioada preistorică.
Localitatea Voislova este așezată pe cursul superior al Văii Bistrei, învecinându-se, la răsărit, cu satele Marga, Vama Marga și Băuțar, la miazănoapte cu Rusca Montană și Rușchița, cu a sa marmură de legendă, la vest cu Valea Bistrei și Zăvoi, iar la sud-vest cu Măgura, Măru și Poiana Mărului. Valea, destul de îngustă, a fost des folosită până în Evul Mediu de armatele ce se îndreptau spre centrul Transilvaniei. Iar acest veșnic periplu al militarilor flămânzi și însetați nu prea a adus foloase localnicilor. Adeseori s-au apărat cu arma în mână de lăcomia celor puternici.
Mai e nevoie să spunem ceva despre livezile de aici, când auzi de așezări cu nume de măr ori de păr!? Nu de pe aici a pornit și cântarea ce despre un „gugulan cu car cu mere”?
Vatra satului este poziționată între dealurile molcome Cocin, la miazănoapte, și Slatina, la răsărit, de-a lungul șoselei principale Caransebeș – Hațeg, fiind străbătută perpendicular de șoseaua Voislova – Rusca Montană – Rușchița, care face legătura cu masivul Poiana Ruscăi, fiind întretăiată de două străzi laterale, ce formează o răscruce.
Voislova este o localitate compactă, așezată de-o parte și de alta a drumului național DN 68, paralelă cu râul Bistra, care o străbate. Odinioară, casele erau dispersate, dispuse și în afara satului, spre nord, pentru a putea fi mai bine ferite din calea primejdiilor atât de dese ce se abăteau pe timpuri. Voislova se află la distanță de 27 km de Caransebeș și la 8 km de Oțelu Roșu, în vest, iar în partea de est, la 27 km de Sarmizegetusa și la 44 km de Hațeg.
În a doua jumătate a mileniului I î.e.n., acest ținut e cuprins în arealul de dezvoltare culturală al civilizației daco-getice, fiind integrat, în secolul I î.e.n., în vatra unitară ce pregătește viitoarea formațiune statală condusă de Burebista.
În urma războaielor dintre daci și romani din anii 101–102 și 105–106, Dacia, devenind provincie romană, și pe aceste meleaguri întâlnim același proces istoric de contopire a celor două culturi.
În antichitate, pe Valea Bistrei trecea drumul roman care pornea de la Lederata până la Ulpia Traiana Sarmisegetuza. Urmând indicaţiile din Tabula Peutingeriana, pe drumul imperial Tibiscum-Sarmizegetusa sunt înscrise numai două localităţi: Agnavae (după Ptolemeu) sau Agmonia (Acmonia, Agnauie, Augmonia, după geograful din Ravenna), aşezare localizată în satul Zăvoi şi Pons Augusti (Podul Împăratului) localizată, după unii istorici, la Voislova.
Castrul roman Pons Augusti (Ponte Augusti) a fost una din fortificațiile militare de pe aceste meleaguri bănățene ce găzduia un grup de militari pentru apărarea drumurilor comerciale. Deși era considerat doar un castru auxiliar, avea o desfășurare de 47 x 36, metri adică aproximativ 0,17 ha.
În cei peste 165 de ani de intensă romanizare apar obștile de daci parțial romanizați, vorbitori și de limbă latină. Se consemnează, indirect, prin descoperiri arheologice, forme de organizare proprii proto-românilor.
Imaginația exuberantă a localnicilor a ridicat foarte sus rangul localității. Niște ruine romane au fost botezate „Palatul lui Traian”. Ideea este interesantă, dar e greu de crezut că marele împărat ar fi avut un palat în această vale. Poate „palatul” doar a primit ilustrul său nume, dar să fi viețuit Traian acolo e cam fantezist. Dar sună bine!
Prima atestare în documente scrise a localității ține de perioada regatului ungar din anul 1397. Și până atunci au fost acte ce dovedeau că locurile de la poalele munților ca fac parte din Districtul Sebeșului, care aduna, în secolele XIV–XV, satele din depresiunea Caransebeșului, fapt confirmat documentar în anul 1350, prin scrisoarea în favoarea voievodului Lupcin din familia Mâtnicenilor. Însă nu se făcea vreo referire directă la Voislova.
Districtele bănățene, potrivit documentelor din sec. XIV–XV, au beneficiat de o largă autonomie locală în cadrul sistemului feudal maghiar al regatului.
Așezarea apare cu numele scris diferit, dar cu aceeași rezonanță: Wozylyova, Whezylowa, Vojslova, după grafia epocii sau știința de carte a grămăticilor. Înainte de sistematizarea habsburgică din secolul al XVIII-lea, vechiul sat s-a aflat spre nord, pe actualul drumul judeţean Voislova – Rusca Montană, unde exista şi o biserică. Din povestirile bătrânilor satului, biserica s-ar fi aflat la intrarea drumului forestier care duce „În Gura Merii”.
Locurile de la marginea răsăriteană a Banatului erau mai departe de pericolul turcesc de la Dunăre. Așa se face că abia în 1783, odată cu Caransebeșul, Voislova este încorporată formațiunii militare a grănicerilor din Regimentul 13 româno-bănățean cu o companie la Ohaba.
A doua biserică, tot din lemn, s-a ctitorit pe strada cimitirului, iar a treia — cea actuală — în 1831. Biserica a suferit în timp mai multe modificări şi renovări. Lăcașul, de forma unei nave, este zidit din piatră, doar la turn are ceva cărămidă arsă de la locul unde s-a înălţat în anul 1926. Este acoperită cu tablă, atât corpul, cât şi turnul. Iconostasul este din cărămidă, iar bolta e în formă de semicerc. Biserica are dimensiuni potrivite pentru un sat: 18,5 x 8,5 m. A început să fie pictată în întregime în anul 1991, de către pictorul Damian Mihuţ, după cum este consemnat în „Pisania” de la intrarea din spate.
O la fel de pitorească așezare din această vale liniștită este și satul Marga din apropiere, cu o solidă comunitate ce are rădăcini adânci în străvechimea locurilor. Dar despre Marga și biserica de acolo, într-unul din episoadele noastre viitoare.
