La Reșița se întâmplă, de câțiva ani, un fenomen demn de toată atenția, care, de altfel, a și atras privirile asupra orașului: artiștii nu doar că nu sunt izgoniți din cetate, ci sunt invitați să vină în ea și să-și pună în scenă proiectele, mai mari sau mai mici. Și, cu toate că e la marginea țării, că nu e „legată” cu trenuri rapide, cu autostradă, că nu are aeroport și nici port, în capitala Banatului montan chiar descalecă oameni ce se îndeletnicesc cu artele vizuale și cu cele ale scrisului. Or mai veni și alții, însă vorbesc despre ce știu. Edilii orașului s-au prins că arta e un foarte bun vehicul și că turismul, inclusiv cel cultural, e cel care ar putea pune cu adevărat Reșița pe circuitele celor care își caută locuri pentru vacanțe și concedii, al celor care vânează destinații ce „sar” de pe hartă, al „exploratorilor” de toate felurile. Și, da, de vreo doi-trei-patru ani, în fosta cetate a siderurgiei (îmi place cum sună sintagma asta, vine ca turnată), e tot mai multă mișcare și tot mai multă viață.
Pictorul Nicolae Comănescu se află între cei care au primit invitația să „performeze” la poalele Semenicului, iar o parte dintre isprăvile sale sunt tablourile ce compun expoziția Scrap Metal Kaboom Orchestra, deschisă până la 15 noiembrie a.c., la Casa Artelor/Galeria Pygmalion și Subterana. Realizate în zona industrială a Reșiței, acolo unde fel de fel de obiective și obiecte din metal își trăiesc, semețe, moartea, lucrările lui Comănescu au în ele nu doar memoria focului (Eduardo Galeano și-a intitulat astfel o carte despre istoria Americii latine), reactivată prin puncte de incandescență ce par că aprind, pe alocuri pânzele, ci și un fel de însuflețire. De altfel, nu e pentru prima dată când artistul pictează „citadine”, Bucureștiul în care locuiește fiind chiar el un subiect căruia i-a dedicat timp pentru cercetare și lucrări. Și atunci, ca și acum, spiritul locului e captat în tablouri nu doar prin imagini, prin secvențe, ci și prin materialul cu care au fost pictate ele.
Nicolae Comănescu a (con)topit în acrilicele sale chiripici din pereții Casei Pittner din Reșița, pământ ieșit la suprafață, după ce podelele aceleiași case au fost arse pe foc de către locatarii ad-hoc, prafuri de proveniențe diferite, de la zgură până la cărbune. Printre structurile industriale pe care artistul le-a pictat (cu nuanțe de maro, de negru) își fac loc pete de verde (vegetația se hrănește și cu fier!), de portocaliu, roșu ori roz, în funcție de ora la care soarele a fost la serviciu. Contrastul e izbitor și ironic, cum, de altfel, ludic și ironic e și Comănescu.
Două peisaje montane ies, aparent, din context, prin subiect și prin coloristică. Doar că ele „reprezintă” văi ale Muntelui Semenic, unul dintre punctele importante de atracție turistică din Caraș-Severin. Sunt convins că păstrarea lor în Scrap Metal Kaboom Orchestra e argumentată tocmai de faptul că Nicolae Comănescu se simte unul dintre ghizii avizați ai zonei și pentru că demersurile sale artistice viitoare nu vor ocoli Banatul montan. Și nici pe cel de câmpie.
