Dacă călătorul nostru ipotetic, ce bate în zig zag toate cărările Banatului, va ajunge în marginea dinspre părțile hunedoreane are ce să vadă. Toată țara Făgetului este plină de surprize. Nu sunt spectaculoase prin grandoare, nu sunt opulente dar atrag pe cel ce apreciază tihna dealurilor molcome, apele limpezi ori o vorbă spusă cu savoarea dialectului din zonă.
Minunățiile sunt numeroase. Peștera Românești ce devine pntru o duminică pe an sală de concerte elevate, mănăstiri ce cheamă la meditație. Numeroase biserici de lemn ce încă mai rezistă timpului. Ba chiar unele trec printr-un proces de renovare. Lacurile și pădurile de fag sunt o altă atracție pentru cei ce doresc liniște.
Comuna Curte nu spune mare lucru unui grăbit ce aleargă de la un obiectiv la altul. Dar cine merge cumpătat și are ochi de văzut poate să observe o placă de lemn ce arată că acolo ar fi un muzeu. Fără nici un fel de amănunte. Te poți uita lung la scândura inscripționată și nu afli altceva. Se vede o poartă și o casă îngrijită cu o mică pajiște verde pe care nu este maculată de nici o urmă.
„Unde o fi muzeul?” Curiozitatea celui ce cuteză să bată la poartă va fi răsplătit din plin. Odată deschisă poarta ești întâmpinat de un grup de pisici ce par stăpânele locului. După ce gazda locului, doamna profesoară Liana Mănescu, se lămurește de bunele intenții ale vizitatorului și deschide poarta verde cu flori începe minunea. Tot ce poate fi mai autentic, ca trăire tradițională, se dezvăluie curiosului.
„Casa asta este casa părinților soției mele. Aici ne-am petrecut majoritatea concediilor în tinerețile noastre. Din păcate părinții noștrii nu mai sunt și am rămas noi cu dorința de a păstra ce a rămas de la ei.
Dar ca să reușim să refacem și să mai aducem înbunătățiri casei a trebuit să muncim niște ani bunișori (așa cam vre-o 20 și ceva). Perioadă în care pe rând, în perioada în care încă mai eram activi, mai mult în concedii, mai făceam câte o cămăruță, mai un hol, mai câte o instalației sanitară. Astăzi casa prezentându-se în condiții foarte bune, locuibilă.
Pot să spun că sunt condiții ca la oraș și păstrând structura veche a casei. Nu am vrut niciodată să modificăm radical. E structura veche: uși, geamuri…
Acum să vă povestesc puțin, pe scurt, despre istoria și apariția acestui muzeu… Noi aveam la această casă un șopru imens. Ca toate gospodăriile din Banat ce avea un șopru în care fiecare familie își ținea toate lucrurile mai mult sau mai puțin trebuincioase. Are un spațiu de depozitatre după vorba că „o fi bun la ceva”. În fiecare zi în care veneam, mă uitam la acel șopru imens și văzând acele lucruri adunate la grămadă fără nici o legătură între ele, fără să pot să le folosesc într-un scop ne-am zis că trebuie să facem puțină ordine și curățenie. Și am făcut!
Ne-am apucat și încetișor, încetișor am reușit să eliminăm din șopru toate lucrurile care nu ne mai trebuiau. După ce am făcut curățenie ne-am întrebat „și acum ce facem cu imensul spațiu pe care am reușit să-l aducem la viață? Și într-o zi soția mea zice: „Ce ar fi să facem aici un muzeu?”. Bineînțeles că fiul meu ar fi dorit o sală de primit musafirii. O masă cu toate cele necesare pentru cinstirea oaspeților. își începe poveste locului minunat amfitrionul gospodăriei muzeu.
Evident că părinții au tăiat elanul tinerilor. Au explicat că nu mai au putere pentru așa ceva. Dacă ar sta acolo juniorul familiei și s-ar implica serios poate ar ieși ceva. Dar un muzeu este o chestiune mai statică și mai liniștită odată ce este bine aranjat. Sigur că se mai pot aduce și îmbunătățiri ulterioare. Oricum un muzeu trebuie să includă multe aspecte atât teoretice dar și foarte practice.
Aici la muzeul din Curtea nu se percep taxe de intrare și nici nu există o arondare la sistemele muzeistice din România. De fapt nu a fost găsită forma juridică convenabilă și proprietarilor. Dar, deocamdată e bine să se știe că există un loc unde se păstrează niște lucruri vechi tradiționale de pe vremea bunicilor și părinților.
Dar istoria e un pic cam sensibilă. Pentru că în momentul în care s-a început schimbarea, sau mai bine zis modernizarea structurii (foarte vechi) a început haosul. La momentul în care meșterii care lucrau alături de ptroprietari, la schimbarea unor bârne, au cam forțat puțin rezistența pereților și toată structura s-a păbușit ca o construcție din cărți de joc. Marele noroc a fost că nimeni nu a fost prins sub dărâmături și nici măcar rănit.
Mărturie stă și un album cu fotografii cu toate fazele importante ale renovării. Acolo se vede foarte clar cum toată structura era la pământ de parcă nimic nu ar fi fost pe acel loc. Doar un morman de cărămizi și grinzi ca după o bombă teroristă. A mai rămas stingher doar un sfert de zid. Și la fel ca în legenda ce spune că din cenușă renaștem s-a ridicat din nou structura buclucașă. A fost readusă în picioare toată zidăria și parte de acoperiș la forma inițială întocmai cu vechiul proiect. Fără modernisme sau adausuri inutile ce ar fi stricat armonia lucrului temeinic ridicat dar simplu așa cum lucrau gospodarii din vechime. Atunci se dura la proporțiile necesare omului fără grandori inutile ce ar fi consumat materiale în mod nerentabil.
Iar astăzi arată deosebit de bine cu eleganța simplului și funcționalului. După ridicarea structurii atât de necesară inițiațivei dar care a înseamnat doar prim pas a urmat parte de proiectarea și compartimentarea locului.
„Ce vom face în clădire? Am stat și am gândit toate variantele și ideile. Facem două încăperi în șopronul respectiv. În prima vom încropi un loc specific satului bănățean de pe vremuri. Cu ce avea o cameră tradițională de pe timpuri. În a doua secțiune care pare ceva mai sărăcuță se pot vedea niște obiecte legate de era dat bănățeanului să consume și îi era drag să apeleze la o răchie bună din când în când. Tot acolo sunt și niște recipiente interesante pentru privitorii de azi. Și mai avem încă o cămăruță care pe vremea părinților noștri a fost grajdul animalelor. Și acolo la fel s-au adunat fel de fel de obiecte cărora nu le mai găseam nici o întrebuințare. Păi trebuie să facem ordine și în grajdul ăsta și să-i dăm o folosință. Am scos tot afară, am revigorat-o, am întinerit-o și a devenit o cameră de zi locuibilă ce are chiar și un șemineu. Vara e mai mare dragul să ne retragem acolo la răcoare și liniște. Nu e ca la camerele de la șosea unde se aud zgomotele și frământarea zilnică a localității.
Am început să scoatem obiectele și tot ce dețineam noi ca familie de prin dulapuri și de unde le mai aveam adunate. Am început să le poziționăm conform planului pe care l-am gândit” continuă șirul întâmplărilor frumoase și grele ce au dus de la un grajd și un șopron la un muzeu de invidiat gospodarul casei.
Dar sigur că știrile circula repede chiar și într-un sat liniștit de la un capăt de județ. Cei din comunitate au aflat despre procupările proaspeților muzeografi ad-hoc. Au apărut pe la poartă vecinii cu câteva obiecte adunate din case și poduri pe care le considerau în plus în tumultul modern al vieții. Acestea au fost primite cu dragă inimă. Obiectele arătau așa mai vechi, de zeci de ani, mai ponosite. Au trebuit întreținute, reparate, revigorate, spălate și chiar înălbite. Trecerea vremii și-a pus amprenta pe ele. Dar era o bucurie că se adunau la poarta muzeului ce începea să iasă din anonimat. Comunitatea are bucuria de a sprijini o inițiativă ce nu părea la început ceva serios.
Familia Mănescu a mai umblat în vizită la diverse familii de cunoscuți unde au aflat diverse istorii unele triste. Multe lucruri au fost aruncate în foc, au fost date la fier vechi sau au fost date la sărmani ce se ocupă cu adunatul de materiale recuperabile. Din păcate astfel au dispărut multe obiecte ce aveau o anumită valoare muzeală.
Dar… din cele moștenite, adunate ori primite în timp s-a încropit acest muzeu inedit. Au mai fost uneori cumpărate (mai rar) unele obiecte ce au plăcut cuplului ce a devent între timp adevărați antreprenori culturali.
În modestia dânsei doamna Mănescu spune că denumirea de muzeu este cam mult spus. Ar putea fi mai degrabă o oază de amintiri. Se poate citi pe fețele celor ce vin în vizită și poate sunt chiar mai tineri dar au mai prins epoca acelor obiecte cum tresar de emoție. Nu de puține ori remarcă cu vocea tare „așa ceva am văzut și eu la bunici” sau „așa ceva avea și bunica” ori „asta știu ce este!” Astfel oamenii retrăiesc acea perioadă a vieții lor ce erau în preajma primei copilării petrecute în ograda bunicilor de altă dată.
Ca o concluzie provizorie la vederea muzeului etnografic familial din comuna Curtea dintr-un capăt de județ dar cu nimic mai prejos decât altele mai titrate de aiurea este că scopul inimoșilor inițiatori a reușit. Adică au adus o strop de bucurie în inimile sufletele celor care calcă pragul așezământului.