10.1 C
Timișoara
luni 25 noiembrie 2024

„Cea mai negativă cronică pe care o poți face unei cărți este să o ignori” | Interviu cu scriitorul Romeo Aurelian Ilie

Romeo Aurelian Ilie s-a născut pe 27 februarie 1988, la Slobozia, Ialomița. Absolvent al Facultății de Teologie Ortodoxă din cadrul Universității „Ovidius” din Constanța și al unui master în teologie la Universitatea din București. Din 2008 publică poezii, cronici de carte și eseuri literare și teologice în diverse reviste culturale, printre care: „Convorbiri literare” (Iași), „Timpul” (Iași), „Timpul din România” (Ediția de Chișinău a revistei „Timpul”), „Tribuna” (Cluj-Napoca), „Actualitatea literară” (Lugoj), „Bucovina literară” (Suceava), „Poesis International” (București), „Dilema Veche” (ediția on-line), „Fragmented Voices” (Cehia), „A Too Powerfull Word” (Serbia), „New York Magazine” (S.U.A.), „Kametsa” (Peru). În 2018 a debutat cu volumul de poeme Patruzeci și unu. Eu, surdo-mutul (editura Tracus Arte), în urma câștigării premiului „1, 2, 3 și” în cadrul Premiului Național pentru Debut în Poezie „Traian T. Coșovei”, ediția 2017, iar în 2022, i-a apărut un al doilea volum de poeme, Lacrima Tatălui (Casa de Pariuri Literare).

Robert Șerban: Pare că toate ziua citești. Când mai scrii și de ce-o faci?

Romeo Aurelian Ilie: De citit, nu citesc chiar toată ziua, ci doar în timpul liber, numai că, pentru citit, am grijă să îmi fac timp liber. Iar de scris, scriu când mi se așază ideile în minte, fie că vorbim despre poezie, fie că vorbim despre cronicile de carte. Bine, când mai am câte un dead-line, mai forțez și eu ideile să se așeze ca să pot scrie. Dar asta doar la cronici. La poezie nu vreau să forțez nimic. De-aceea și public mai rar poezie. Cât despre întrebarea: de ce mai scriu? Păi în cazul poeziei este simplu: scriu pentru că nu pot să nu scriu. Iar cronici scriu pentru că vreau să împărtășesc și cu ceilalți ceea ce mi-a plăcut din ceea ce am citit.

R.Ș.: Cum de-ai urmat cursurile Facultății de Teologie?

R.A.I.: Povestea mea cu religia este una lungă și cu intermitențe: primul contact cu religia a fost pe la vârsta de trei-patru ani, când am învățat primele rugăciuni de la bunicii paterni care erau foarte credincioși (bunicul era cântăreț bisericesc). Apoi, după divorțul părinților și mutarea la bunicii materni, care nu erau atât de religioși, m-am îndepărtat cumva, neexistând în familie obiceiul de a merge la biserică. Dar, în clasa a IV-a, la sugestia profesorului de religie, am mers la biserică, la o slujbă de vecernie, și, în momentul în care preotul cel bătrân a cântat Lumină lină, am avut senzația că se cutremură toată biserica și tot pământul — și eu, o dată cu ele. A fost, cred, prima experiență mistică, deși clar că pe atunci nu știam eu ce este aceea mistica. De atunci am rămas pe lângă biserică, iar în clasa a VII-a am luat hotărârea să dau la seminar, să mă fac și eu preot. Apoi, ca să dau fast farword, pentru că lucrurile cumva s-au legat de la sine, cinci ani de seminar la Slobozia, patru ani de facultate de teologie la Constanța, doi ani de master în teologie la București și, în rest, studiu autodidact. Bine, a nu se înțelege că nu am avut și momente de cumpănă, în care am vrut să renunț la teologie (chiar din seminar), dar cred că cumva Dumnezeu le-a așezat pe toate.

R.Ș.: Nu te-a tentat să devii preot? De ce?

R.A.I.: De tentat, m-a tentat, ba chiar mi-am dorit mult de tot să devin preot. Doar că, în ciuda studiilor și a dorinței, și poate și a vocației (în caz că aș avea și așa ceva), nu am reușit să îndeplinesc una dintre condițiile sine qua non hirotoniei, și anume căsătoria. Nu știu cum s-a făcut, dar până acum nu s-au legat lucrurile în direcția asta și nici nu se întrevede ceva la orizont. Dar când se va întâmpla și minunea asta, probabil voi încerca să mă și hirotonesc preot. La fel, nu vreau să forțez nimic în acest sens. Dacă o vrea Dumnezeu să fiu și preot, se va face și aceasta.

R.Ș.: Ești unul dintre cronicarii foarte bine conectați la literatura română contemporană. Dovadă stau numeroasele tale cronici și recenzii la cărțile scriitorilor români. După ce criterii îți alegi cărțile pe care le citești? Dar pe cele despre care scrii și le recomanzi?

R.A.I.: În primul rând, mulțumesc de apreciere. Cum îmi aleg cărțile? Depinde. Un criteriu ar fi acela al autorului/editurii/hub-ului. Cu cât citești mai mult, cu atât îți dai seama ce autori merită să fie citiți, ce edituri sunt relevante, ce canale culturale dau ora exactă. Mai este apoi și rețeaua de cronicari, care s-a format cumva de la sine. Și dacă vezi că o anumită carte este recomandată de mai mulți cronicari, de exemplu: Anca Zaharia, Ramona Boldizsar, Gabriela Feceoru, Andrei Zbîrnea, Adi G. Secară, e deja o garanție că este o carte bună. Iar de recomandat, recomand tot ce îmi place. De cronici însă se bucură doar cărțile care mi-au plăcut foarte mult, care mi-au transmis ceva în plus. Bine, mai sunt și cărțile pe care le primesc de la autori cu rugămintea de a scrie. Din fericire, și în cazul acestora, de prea puține ori s-a întâmplat să fie vorba despre vreo carte care să nu îmi placă deloc, despre care să simt că nu vreau să scriu, că nu am ce să scriu.

R.Ș.: Nu-mi amintesc să-ți fi găsit semnătura sub vreo „cronică negativă”. Chiar nu apar decât cărți bune și foarte bune? N-ai fost tentat să razi” niciun titlu?

R.A.I.: Bună întrebare. Nu și nu. Adică, e clar că nu apar doar cărți bune. Este și multă maculată, avem, din păcate, și autori veleitari sau grandomani. Dar încerc, pe cât posibil, să îi evit elegant. Cât despre tentația de a „rade” o carte printr-o cronică negativă, cred că o singură dată mi s-a întâmplat asta, demult, cu a doua carte a lui Dan Puric, Despre omul frumos, pentru că m-a enervat foarte tare cu un eseu anti-Caragiale. Am și scris cronica, dar nu am dat-o nicăieri spre publicare (pe vremea aceea nici nu aveam prea multe uși deschise pe la reviste). Dar, în principiu, nu vreau să scriu cronici negative, considerând că nu fac nimănui niciun serviciu. Autorul criticat negativ nu va face altceva decât să acumuleze frustrare și ură, nicidecum să învețe ceva din respectiva cronică (este cunoscut orgoliul scriitorilor care chiar ar merita desființați). Consider însă că cea mai negativă cronică pe care o poți face unei cărți este să o ignori. Și dacă toți cronicarii ar fi cinstiți cu ei înșiși și ar ignora-o, cartea aceea va dispărea de la sine, atât din prim-planul vieții literare actuale, cât și, ulterior, din istoria literaturii. E atât de simplu.

R.Ș.: Ești profesor de teologie la o școală gimnazială din Urziceni. Cum îi vrăjești” pe elevii tăi să citească?

R.A.I.: Într-adevăr, din septembrie sunt profesor de religie atât la Școala Gimnazială „Alexandru Odobescu” din Urziceni, cât și la Școala Gimnazială din Movilița, o localitate apropiată de Urziceni. Trebuie să recunosc, mi-ar fi plăcut mai mult să fiu profesor de limba română, aș fi putut să le recomand multe și mărunte. Dar cum nu am „patalama” decât pentru religie, fac și eu ce pot. Dar, într-adevăr, pe cât posibil, le mai strecor câte un titlu, câte un autor, care au legătură cu lecția de zi. Și uneori mai mizez și pe exemplul personal și le mai povestesc așa, din senin, despre ce mai citesc eu.

R.Ș.: Cum de ai descoperit poezia așa repede, la opt ani, și cum de te-ai ținut de ea până acum?

R.A.I.: Cum am descoperit poezia la opt ani? Cred că ea m-a descoperit pe mine. Sau poate era în mine în stare latentă. Cert este că m-am pomenit scriind versuri. Eram izolat în casă, din cauza (sau datorită, privind retrospectiv) unui vărsat de vânt și, chiar dacă era luna octombrie (wow, ca acum, deci pot sărbători 26 de ani de poezie!), mi-au venit niște versuri despre primăvară, trei sau patru distihuri. Mai am și acum poezia aceea într-un caiet mai vechi. Referitor la longevitatea relației cu poezia, cred că nu ține de scriitor când să înceapă și când să se lase de scris. Așa cum te trezești scriind fără să îți fi propus asta, la fel, nici nu poți să te lași de scris pentru că așa vrei tu, ci totul se va încheia natural, de la sine, când va seca inspirația. Aș zice că nu cred în sindromul Bartleby, ci mai curând în sindromul (neomologat) Mr. Gwyn, după numele personajului lui Alessandro Baricco.

R.Ș.: Aflu că scrii și proză. De ce? Ce treabă are un poet cu proza?

R.A.I.: Eh, deocamdată experimentez în proză. Nu mă consider prozator. Dar nu cred că ar exista vreo incopatibilitate între poezie și proză. Și asta o știi și tu, iar Oameni în trening spune totul în acest sens. Acum, dacă stau să mă gândesc, în copilărie scriam poezie, proză, teatru, jurnal, ba chiar, împreună cu sora mea și o prietenă, ne jucam de-a ziarul, și scriam articole pe diverse teme. Cred că fiecare dintre aceste forme diferite de manifestare a literaturii izvorăște și, totodată, oglindește o anumită parte a firii noastre. Nu suntem entități atât de simple. Uneori avem impresia că în sinea noastră se dau lupte grele între personalități diferite. Și uneori câștigă poetul, alteori prozatorul, cine știe când, dramaturgul, și tot așa. E timp și loc de manifestare pentru fiecare.

R.Ș.: Cititul de literatură e o activitate tot mai puțin prizată, nu doar în România. Adevărul acesta nu-i din mâneca mea, e rezultat din cifrele piețelor de carte. Tu cum și unde vezi viitorul literaturii? 

R.A.I.: Uite o întrebare care mă întristează. Dar nu vreau să fiu pesimist. Și cum nici optimist nu am cum să fiu, o să fiu cât se poate de realist. Cum văd eu lucrurile? Cred că deși 80% din populație nu mai citește deloc, iar vreo 15% citește câte o carte pe lună, vor rămâne totuși constant cei 5% bookoholici, care citesc în jur de 10–15 cărți pe lună. Cei care au grijă să nu falimenteze librăriile, să nu se închidă bibliotecile și să nu se prăbușească de tot piața de carte. Deci, în acești 5% stă și viitorul literaturii. Și îmi place să cred și viitorul țării. Dar aici mă cam paște pesimismul…

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Alte subiecte :

Citește și :