Prietenul meu Néné (cunoscut și ca Ioan Petru Culianu) era un om cu multe roluri: istoric al religiei, culturii și ideilor, filosof și eseist politic, scriitor. De la moartea lui prematură, tragică și absurdă, acum mai bine de treizeci de ani, prieteni, savanți și admiratori ai operei sale au publicat mii de pagini despre această personalitate extraordinară, multidimensională. Sunt sigur că, în timpul acestei întâlniri, unii dintre prietenii săi erudiți vor detalia și mai mult deja extraordinarul său portret savant. Vă rog să-mi dați voie — mie, probabil cel mai neînvățat prieten al lui Néné — să fiu mai relaxat și mai puțin înclinat academic.

Aș vrea să încep prin a mărturisi că îmi lipsește cel mai mult nu atât cunoașterea enciclopedică a lui Culianu, cât Culianu omul, incredibilul simț al umorului al lui Néné. Și acum, două episoade.

Primul. Am descoperit foarte devreme și am discutat îndelung fascinația noastră comună pentru autori ca Adolfo Bioy Casares și Jorge Luis Borges. Romanul lui Casares La invención de Morel, publicat în 1940, și introducerea în care Borges a plasat cartea autorului de douăzeci și șase de ani în aceeași ligă cu The Turn of the Screw (de Henry James), Der Process (de Kafka), Voyage au centre de la Terre (de Jules Verne), erau subiecte constante în câteva din conversațiile noastre.

Într-o seară am petrecut mai mult de două ore vorbind despre rolul traducerilor, începând cu clasica formulă Traduttore, traditore, ideea că traducerea e întotdeauna o trădare a adevăratului înțeles al originalului. Am dezbătut dacă traducerea engleză a unui paragraf din romanul lui Casares este sau nu o trădare a originalului:

„Creo que perdemos la inmortalidad porque la resistencia a la muerte no ha evolucionado; sus perfeccionamientos insisten en la primera idea, rudimentaria: retener vivo todo el cuerpo. Sólo habría que buscar la conservación de lo que interesa a la conciencia.”

vs.

„I believe we lose immortality because we have not conquered our opposition to death; we keep insisting on the primary, rudimentary idea: that the whole body should be kept alive. We should seek to preserve only the part that has to do with consciousness.”

După cîteva zile, l-am întrebat pe Néné ce credea despre prima colaborare dintre Casares, atunci în vârstă de șaptesprezece ani, și Borges, de treizeci. Mă refeream desigur la „pliantul semi-științific, semi-comercial despre virtuțile iaurtului” pe care cei doi autori argentinieni l-au scris în 1935 pentru La Martona, cel mai mare lanț de produse lactate, deținut de unchiul lui Casares. Dintre cele patru rețete oferite de Borges și Casares în pliantul lor, una a devenit faimoasă — Pan de Maíz con Leche Cuajada (pâine de mălai cu iaurt).

Răspunsul lui Néné a fost prompt și detaliat: „Dorine, trebuie să scriem un pliant 150% științific și 200% non-comercial care glorifică virtuțile felului de mâncare românesc mămăliguță cu brânză-unt-lapte-și-smântână, să-i subliniem rolul în consolidarea patriotismului românesc și să oferim propria noastră rețetă pentru acest fel românesc eminamente patriotic. Apoi ar trebui să trimitem pliantul nostru spre publicare în Scînteia. Dar mai întâi trebuie să mergem la Buenos Aires, să adunăm cât mai multă informație cu putință despre istoria lanțului La Martona și să luăm un café cortado cu medialunas la Café Tortoni. Ne-am înțeles?”. „Ne-am înțeles.”

Desigur, n-am trimis nimic la Scînteia și n-am găsit niciodată timpul să călătorim împreună la Buenos Aires, dar datorită eseului lui Néné „Cultură română?”, publicat în Agora, Néné, ca autor, și eu, ca redactor-șef al revistei, am fost declarați, chiar de unele cunoștințe comune, dușmani ai culturii române, arătând o nerușinată, nepatriotică lipsă de respect pentru ea.

Al doilea. Fiind cu cinci ani mai bătrân, într-o zi am exercitat acest privilegiu și am propus ca Néné și cu mine să trecem de la modul formal de ne adresa unul altuia (vouvoiement) la folosirea prenumelui (tutoiement). A acceptat grațios. Cu trei zile înainte, mă întorsesem de la un congres organizat la Blois de Jacques Lang (pe atunci ministrul francez al Culturii și primar al orașului), patronat de soția președintelui François Mitterrand, Danielle. I-am spus lui Néné că, din pricina unor accidente logistice, trebuisem să împart un apartament, timp de o zi și o noapte, cu Roman Polanski. Celebrul regizor mi-a pus o mulțime de întrebări despre Ceaușescu și România, dar a refuzat să-mi dea un interviu pentru Vocea Americii fiindcă, din motive binecunoscute, ura Guvernul SUA. Tot ce voia să rețin pe bandă era „À bas Ceaușescu! Vive la Roumanie! J’aime mon nouvel ami Dorin!”.

În timpul dineului oficial de închidere, Jacques Lang m-a prezentat lui Danielle Mitterand. Apoi am avut o discuție privată cu Gilles Martinet, un vechi camarade d’armes al președintelui — pentru care aveam un mesaj de la unul din prietenii săi aflați încă în România, care era hărțuit constant de Securitate. Am vorbit puțin și despre François Mitterrand, și i-am mărturisit lui Martinet că îl găseam pe președintele francez un pic plicticos, fără umor. Martinet mi-a spus că greșeam și a oferit o poveste: într-o zi, un membru al Partidului Socialist Francez l-a întrebat pe Mitterand: „Je peux te tutoyer?”. Mitterand a răspuns: „Si vous voulez”. Néné a fost amuzat și am vorbit puțin despre diferența dintre tutoiement și vouvoiement. După câțiva ani, în 1993, am găsit scurtul dialog menționat de Catherine Aubry, în cartea ei Dites-moi tu.

Data următoare când m-a sunat, Néné a început cu „Bonsoir, Dorin. Je peux te tutoyer?”. „Si vous voulez, cher Néné.” A răspuns: „Á bas Ceaușescu! Vive la Roumanie!”.

Acum, când scriu, e aproape 4 dimineața. Tocmai am terminat de recitit romanul lui Casares. Mă uit la telefon. Cumva, îl aștept să sune și să aud vocea caldă a lui Néné: „Dorin, je peux te tutoyer? ”. Știu — nu se va întâmpla niciodată. Tot ce-mi rămâne la această oră între noapte și zi sunt versurile lui Dante Gabriel Rossetti citate de Borges la sfârșitul introducerii sale la cartea lui Casares:

„Am mai fost aici,

Dar când sau cum nu pot să spun:

Știu iarba de dincolo de ușă,

Mirosul dulce intens,

Șuieratul, luminile de-a lungul țărmului.”

Nu știu dacă Malraux avea dreptate spunând: „Ceea ce are teribil moartea este că transformă viața în destin”. Aș spune mai curând că unii oameni au vieți, pe când alții au destin. Știu cărei categorii îi aparține Néné.

La un an după moartea soțului său John Gregory Dunne, Joan Didion a descoperit, într-un volum intitulat Lives of ’54, care fusese pregătit pentru întâlnirea de cincizeci de ani a promoției sale de la Princeton, două rânduri scrise de Dunne însuși: „William Faulkner a spus odată că necrologul unui scriitor ar trebui să fie A scris cărți, apoi a murit”. Ar fi suficient.

Evident, acesta nu e un necrolog, e celebrarea unui om strălucit. Totuși, adevărul inexorabil este că, după ce a scris cărți, a murit. Atât e de simplu.

(Traducere din engleză de Sorin Antohi)