La scurtă vreme după descoperirea masacrelor de la Bucha a început o campanie politică, aprig susținută în media, în vederea desemnării Rusiei drept stat sponsor al terorismului internațional. S-au făcut presiuni asupra guvernelor și parlamentelor, campanii în jurul marilor organisme internaționale. Aparent, politicienii care au ultimul cuvânt amână, spre disperarea opiniei publice și, mai ales, a familiilor victimelor. Dacă, în ultimul caz, durerea e de la sine înțeleasă, pentru toți ceilalți vorbim despre un amestec toxic de dezinformare, manipulare și impresionism. Nu suntem dintre aceia care să susțină legitimitatea invadării Ucrainei sau a atacurilor asupra civililor și a persoanelor non-combatante! Nici nu vom susține imprecațiile patriotarde, rusofile sau, simplu, extremiste, doar pentru că, acum, ele par, pentru unii, corecte politic. Am optat pentru tema aceasta cu speranța de a induce o minimă îndoială în mintea celor care știu dinainte de a se petrece lucrurile și, prin această îndoială, să putem deschide subiectul mai grav al echilibrului puterilor. Prin puteri înțelegem, în sensul cel mai amplu, nu doar echilibrul a două state mari, a două armate sau a două instituții publice, ci și puterile persuasiunii, ale raționamentului critic, puterea de a înfrâna instinctele pentru a lăsa loc minimei șanse pentru negocieri. În lumea marginală a „specialiștilor” universali, dialogul trebuie oprit pentru totdeauna atunci când are nuanțe de compromis. Am folosit cuvinte grele, nu poți cere compromis unui om rănit. Nici nu cerem. Aici nu este vorba despre Ucraina ca actor principal, ci doar ca argument, ca dovadă și ca destinatar al binelui (încă) posibil pe care i-l putem aduce acasă. Așadar, nu vorbim despre negocieri între Kiev și Moscova așteptate (naiv) mâine sau luna viitoare. Vorbim despre Statele Unite, despre ONU și OSCE, poate despre Uniunea Europeană, cu siguranță despre Marea Britanie. Și nu pentru că am desconsidera puterea de dialog a Ucrainei, ci pentru că plecăm de la premisa atacatorului (dintotdeauna) că victima nu este și nu poate fi pe picior de egalitate cu dumnealui. Încercăm să pătrundem în anatomia și în strania fiziologie a gândirii geopolitice a Rusiei spre a spune că, tocmai pentru că respectăm Ucraina, azi, aici și acum, nu va juca un rol principal în acest eseu. Cu atât mai mult după ce Iranul a intervenit vizibil pe câmpul de luptă, fără vreo declarație de război, fără să fi fost atacat, provocat de Ucraina. Așadar, pentru a „echilibra puterile” lăsăm, azi, victima să-și plângă morții și ne uităm în jurul ei, pentru o contrapondere.

Terorismul internațional

            De câteva decenii încoace ne-am obișnuit să auzim de terorism și, evident, să ne dăm cu părerea. Ca urmare, cam toată lumea, prezentă sau nu în Poiana lui Iocan, știe ce este terorismul, cine sunt agenții lui și ce e de făcut. Evident, nimic mai fals. Mari institute de cercetare a fenomenului și vârful elitei politice internaționale se pun greu de acord asupra unui set de atribute pe care o acțiune ar trebui să le dețină spre a fi catalogată drept act terorist. Lucrurile sunt mai simple la nivelul „lupilor singuratici”, anume a indivizilor care (par) a pregăti și executa singuri întreaga operațiune. Dar nici acolo nu se poate pronunța un verdict absolut. Cu cât grupul de acțiune e mai amplu, cu conexiuni spre piramida economică sau, de regulă, politică, dosarul devine mai stufos, iar formularea unei definiții se complică.

Spicuind din mormanul de definiții și teorii, vom reține că, în resorturile sale ultime, terorismul are o țintă politică, dar nu de ordinul loviturilor de stat! Tot astfel cum „un lup singuratic” nu ucide pentru că ar avea vreo problemă nesoluționată cu cel căruia îi suprimă viața, ci ucide la întâmplare, într-un loc și timp nedeterminate de cauze concrete, la fel terorismul politic are în vedere delegitimarea, decredibilizarea, destrămarea unei ordini societale. Lupul singuratic nici nu vrea, neapărat, să ucidă, ci, prin omor, să atragă atenția, să protesteze, să ajungă el în prim-plan. Crima e un mijloc, nu un scop! Teroristul vrea să spună tuturor că el — și, poate, ai lui — are/au o problemă, o nevoie, o frustrare, că ei se simt în neconcordanță cu lumea în care trăiesc și pe care ar vrea să o modifice. Similar, terorismul politic nu urmărește schimbarea puterii (așa cum Rusia ar fi vrut și, sigur, mai vrea în Ucraina). Scopul este inducerea fricii, fie la nivel individual, fie la cel al societății. Se urmărește ca oamenii simpli să intre în panică, să fie mai puțin vigilenți, mai puțin încrezători în propria gândire, cunoaștere, rațiune și să devină, dintr-o dată, vulnerabili, manipulabili, confuzi. Atunci, ei devin o simplă masă de manevră, în loc de a fi o societate, posibil, civilă, adică reactivă, puternică, organizată. În acest moment, cresc puterile organelor de represiune, crește marja lor de intervenție, iar oamenii disperați par să și accepte/să încurajeze această schimbare. Jocul nu este, așadar, pentru premiul de pe masă, ci pentru distrugerea masei înseși și redefinirea ideii de premiu. Nu înlocuirea unui lider politic, ci schimbarea resorturilor de funcționare a societății, a regulilor scrise și nescrise, a liderilor și a structurii sociale. Degradarea, eroziunea nu doar economică, ci, mai cu seamă, politică, apoi juridică și, dacă se poate, socială.

Ce a reușit Rusia în opt luni de război pe lângă miile de victime și distrugerile materiale? A încercat să inducă teama, dar armata ucraineană a rămas în joc și luptă. Nu discutăm aici ajutoarele interne sau externe. Discutăm obiectivele atinse sau nu. Economia, după episodul blocadei Mării Negre, funcționează, de bine de rău. Societatea? Cu excepțiile tradiționale ale oricărei grupări umane, societatea ucraineană e mai unită, mai coerentă, mai vocală decât a reușit în ultimele decenii. Da, Rusia se străduiește să scoată din uz facilitățile energetice pentru că vine iarna, apoi cele de transport și electricitate, sperând că va determina societatea să ceară armistițiul. Ceea ce, tocmai precizam la început, este pueril. Cineva care a pierdut familia și casa nu mai poate cere/accepta un armistițiu cu ucigașul.

Teoria de profil spune clar că terorismul internațional este reprezentat de suma de acte produse asupra cetățenilor unui stat sau cvasi-stat prin folosirea violenței sau amenințării cu violența, prin ajutorul dat folosirii violenței de către un alt stat sau cvasi-stat. Iar aici, lucrurile încep să se complice. Nimeni și nimic nu a „invitat” Rusia să invadeze Ucraina, spre a nu mai vorbi (oare de ce?) despre Crimeea sau Donbas; problema declarată a Rusiei era cu NATO, dar nu putea „invada” NATO, nici nu putea comite acte violente asupra cetățenilor sau teritoriului vreunui stat NATO, oricât de mult și-ar fi dorit. Și atunci, Ucraina a fost soluția la îndemână. Ceea ce aduce specialiștii la unison este observația că terorismul internațional este moralmente toxic, nu doar criminal, deoarece subminează suveranitatea unui alt stat, suveranitate care presupune că cetățenii acelui stat sunt protejați împotriva agresiunilor. Practic, terorismul internațional comunică mesajul că un anumit stat nu mai este în măsură să-și protejeze cetățenii și, ca atare, nu mai este susceptibil să rămână pe hartă. Sună deja cunoscut? Ei bine, suveranitatea este considerată principiul fundamental al ordinii juridice internaționale. Ca urmare, subminând sau delegitimând suveranitatea unui stat, practic contești ordinea juridică în baza căreia acel stat continuă să existe — și, iată, să fie susținut.

Rusia și Statele Unite

Cum stereotipul rusesc că Ucraina nu este un stat l-am auzit până la exasperare, împotriva întregii ordini juridice și politice internaționale, avem aici un punct de plecare nu tocmai confortabil pentru unii. Le amintim doar că RSS Ucraineană era membru ONU și în timpul URSS, iar problemele (posibile) iscate de frontiere se rezolvă în baza principiului uti possidetis juris, adică rămân frontierele din timpul URSS până ce negocierile dintre părți stabilesc altfel și comunică acest fapt comunității internaționale. Similar a fost cazul Sloveniei, al Cehiei și Slovaciei, al Țărilor Baltice. Așadar, a retrasa frontiere prin rapt teritorial reprezintă o substanțială încălcare a dreptului internațional tocmai prin violarea principiilor fundamentale: cel al suveranității și cel uti possidetis.

Un alt aspect esențial este Declarația ONU a Drepturilor Omului, care stipulează egalitatea tuturor în fața legii. Faptul că, în lentilele politice de la Moscova, ucrainenii nu pot fi egalii celorlalți, cum nu au fost considerați egali în ultimele sute de ani, este mai mult decât un argument în favoarea politicii teroriste purtate de Rusia. Să nu uităm, nu suntem în război acolo unde o parte dintre acțiuni ar cădea în logica inevitabilă a conflictului! Suntem într-o acțiune specială care ucide, seamănă panică, subminează puterea politică în exercitarea prerogativelor ei de protecție a populației, răpește, violează, distruge infrastructura strategică. Dar poate fi Rusia declarată stat sponsor al terorismului internațional? Este 3 în 1, căci sponsorizează, pregătește și execută toate aceste acte.

Și totuși, președintele Biden consideră că nu e momentul unei asemenea desemnări. În paralel, congresmeni și jurnaliști americani îi cer tot mai apăsat să pună punctul pe „i”. Vârful de lance îl reprezintă democratul Richard Blumenthal și republicanul Lindsey Graham, care, suspect sau nu, au depășit toate divergențele pe care le au în politica internă (taxe, legea climei și cea a sănătății publice, tema căsătoriei persoanelor de același sex) și, înarmați cu elan moralist, au descins în vară la Kiev. Au fost primiți de președintele Zelenski și au încercat să afle starea lucrurilor „la firul ierbii”. De atunci, fac lobby în Senat pentru aprobarea unei legi care să desemneze Rusia stat sponsor al terorismului internațional. Se pare că secretarul de stat Blinken ar avea competența să decidă, dar ezitarea lui poate fi depășită printr-o bună mobilizare a Senatului. Dacă spunem că ambele partide mari cer această rezoluție, exagerăm, căci un senator nu poate fi purtător de cuvânt al unui partid federal american. Dacă observăm că luna viitoare vor fi alegeri parlamentare, poate găsim o luminiță în aceea că fiecare parte vrea să pară că discută în forță cu președintele Biden pe o problemă strategică. Și, totuși, Biden refuză!

Echilibrul puterilor

La această oră, lista SUA cu state care sponsorizează terorismul e scurtă, incluzând „doar” Coreea de Nord, Iranul, Cuba și Siria. Prezența Iranului ar putea fi o problemă. Dar, de la Casa Albă, imaginea globală a hărții reclamă prudență. Dincolo de ajutorul indubitabil oferit Ucrainei, SUA este, poate, singura voce care, într-un moment critic sau în momentul încetării ostilităților, ar putea înclina balanța, dacă și numai dacă va mai avea, la acel moment, dialog — oricât de formal — cu Rusia. Declarația cerută azi, politicianist, ar însemna înghețarea oricărui dialog diplomatic sau comercial, retragerea firmelor care operează în ambele țări, restricționează accesul SUA la bunurile sechestrate ale Rusiei și rușilor, în bănci sau pe teritoriul american. Așadar, o asemenea declarație, ar limita drastic marja de manevră a Washington-ului, atât în susținerea victimelor ucrainene, civil sau în fața instanțelor de judecată, marja de negociere pentru încheierea conflictului sau post-conflict, marja de putere în jocul global. Sunt de menționat aici conflicte precum Mali, Siria, Libia sau Comisia de la Geneva pentru criza din Georgia. Cu mâinile astfel legate, am avea un joc închis care, conform legislației americane, se redeschide foarte greu. Și presupune, în primul rând, schimbarea puterii de la Moscova. Or, pentru ca America să poată interveni eficient și la timp, indiferent cine conduce la Kremlin, precauția, echilibrul și proporționalitatea intervențiilor sunt de apreciat. Deocamdată, președintele Biden știe acest lucru și se rezumă să respingă acest pas, dincolo de sirenele din politica internă americană. Pentru că și acolo, mai ales acolo, e nevoie de echilibrul puterilor.