Dacă într-un număr trecut al jurnalului nostru de incursiuni în vechimea meleagurilor bănățene am văzut câte ceva din ce poate fi mai interesant legat de localitatea Prigor, se cuvine a cerceta cu aceiași curiozitate și satele aparținătoare de centrul de comună.
Primul din satele ce atrage atenția drumețului este desigur Borlovenii Noi ce se află chiar pe drumul mai important și circulat cu rang național ce duce spre centrul Văii Almăjului la doar șapte kilometri se află Prigorul.
Deși se află la o aruncătură de băț de centrul din Prigor mai vechiul, dar mai retrasul, Borlovenii Vechi, asigură accesul pe un drum comunal ce duce până la Semenic. Deși este folosit mai cu seamă de localnici, nu este prea cunoscut de cei din afara zonei. Este păcat să nu vezi acele priveliști minunate cu dealuri, livezi, sălașe, ape repezi ce coboară de la munte și să nu profiți de drumul bine asfaltat până în sat.
Așezarea este situată de-a lungul râului Nera, sau în graiul almăjenilor zis și Niargănu, cu teritoriul ce se întinde până hăt departe in amonte, până la muntele Semenicului ce se vede în zare în parte de nord-nord-vest, pe o suprafață totală de 9241 jugăre cadastrale după cum era consemnat în actele mai vechi din anul 1941. Tot în acele notări se mai pomenește și de 630 de clădiri ce aparțineau de 548 de gospodării. Numărul de locuitori era destul de însemnat în jur de 2140 suflete.
Localitatea apare consemnată oficial pentru prima dată în anul 1603, cu ocazia conscripției cerute de cancelaria regatului feudal maghiar. Cercetările arheologice din aceste locuri atestă însă o existență umană neîntreruptă din perioada preistorică. Astfel, situl arheologic de la locul denumit Leu, la aproximativ 2 km de actuala vatră a satului, a scos la iveală o așezare din vremea epocii de piatră târzii, o cetate dacică fortificată și un așezământ bisericesc ortodox medieval timpuriu.
Un alt act bine documentat spune că la recensământul cerut de cancelaria imperială din anul 1749 satul este trecut cu 64 clădiri.
Odată cu trecea vremurilor localitatea a purtat mai multe denumiri, în funcție de ortografia și pronunția limbii celor care au stăpânit locurile. În 1603, numele localității apare ortografiat ca „Borlovény ”. După 1718, imperialii habsburgi i-au spus în germană „Porloven”, iar în secolul al XIX-lea a purtat denumirea maghiară de „Óborlovény ” ce înseamnă tot „Borlovenii Vechi” pentru a face o diferențiere față de Borlovenii Noi. Potrivit unor opinii (insuficient argumentate) denumirea satului ar provine dintr-un cuvânt dacic cu un sufix latinesc: Bore=luptători +sufixul (s)ilvapădure. Poate e doar fantezia unora ce vor cu tot dinadinsul să împace daci cu romanii dar sună frumos!
După anexarea Banatului la Imperiul Habsburgic, în urma războiului dintre imperiul habsburgic și cel otoman dintre 1716-1718, ca măsură administrativă și organizatorică este impusă mutarea unor sate din Valea Almăjului de pe vechile vetre împrăștiate pe dealuri pe actualele vetre din vale, după cum am mai povestit la vremea respectivă despre Prigor.
Printre aceste așezări strămutate se află și Borloveniul, mai precis compactarea localității pe actuala vatră. În urma militarizării Graniței Bănățene, locuitorii Borloveniului, în frunte cu preotul lor din acea vreme se opun acestei dispoziții a Curții de la Viena, văzând prin această hotărâre o acțiune îndreptată împotriva lor și a credinței lor străbune. Drept urmare, printr-o hotărâre imperială, satul urma să fie strămutat în pusta Banatului, între Timișoara și Cenad, datorită nesupunerii. Cel care a salvat localitatea de la strămutare a fost generalul von Papilla, invocând faptul că această dispoziție contrazice legea pentru organizarea regimentului valaho-ilir ce trebuia să asigure granița de la Dunăre împotriva atacurilor venite din sud.
Pentru nevoile acestor militari în anul 1781 se construiește, în Borloveni, cazarma militară, unde erau detașați un ofițer, doi subofițeri și mai mulți militari de la Compania din Prigor.
În anul 1824, la Borlovenii Vechi se naște Alexandru Guran, primul român care va deține gradul militar de general în armata imperială austriacă.
Satul a avut următoarea evoluție demografică: în anul 1773 erau 126 clădiri, pentru ca peste un secol în anul 1872 să fie 154 clădiri locuite de 974 de suflete. După preluarea administrației de către Regatul României în anul 1930 clădiri se numără 241, 916 locuitori 916 și 224 gospodării.
Învățământul nu a fost neglijat nici măcar în secolul al XVIII-lea când apar în acte învățătorii Râca Petrescovici și Petre Popovici care au predat la școala din Borloveni. Mai apoi, sporind numărul tinerilor, în anul 1830 se ridică școală din zidărie. Demn de amintit este și funcționarea unui cerc cultural și a unei biblioteci sătești înființate prin grija Asociației Astra. Aceasta a făcut eforturi pentru emancipare prin cultură a populației române din Ardeal și Banat.
Piatra de temelie a bisericii parohiale cu hramul „Adormirea Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan” a fost pusă în anul 1800. Din cauza războaielor napoleoniene în care este implicat imperiul și a foametei din acea perioadă, ridicarea bisericii va începe abia în anul 1806, după ridicarea celei din Prigor cu un an înainte. A urmat apoi o perioadă de stagnare. Lăcașul Domnului a fost terminată în anul 1824 și sfințit de către neobositul cărturar almăjan, protopopul Mehadiei, Nicolae Stoica de Hațeg, ca delegat al episcopului de Vârșeț. O contribuție deosebită la ridicarea edificiului sacru a avut-o familia nobiliară Boldea din localitate, dar și militarii detașați la cazarma din Borlovenii Vechi și subordonați locotenentului Moise Guran, viitorul general.
Biserica este zidită în stilul arhitectural al barocului vienez, atât de specific Banatului în secolele XVIII și XIX, din piatră din carierele din regiune, cu o grosime a zidurilor de 1,30 m, lungimea de 19,6 m, iar lățimea de 6 m. Pictura interioară realizată doar parțial în 1847 aparține artistului Dumitru Turcu. Lucrarea a fost recondiționată și finalizată mai apoi de Nicolae. Hașca în anul 1870.
Cele trei clopote ale bisericii au fost donate de către colonelul Romulus Boldea, urmaș al celor ce au ajutat și la edificarea lăcașului. Tot militarul a înzestrat biserica în 1940 cu toate cărțile necesare pentru serviciile religioase și cu obiecte bisericești. De asemenea familia Boldea a donat bisericii din Borloveni o suprafață de 10 hectare de teren. În anul 1957, biserica a fost târnosită de către Mitropolitul Banatului, Vasile Lăzărescu.
Cum deteriorările au început să fie vizibile în anul 2002 biserica a fost renovată și repictată. Iar în 2010 are loc o nouă târnosire săvârșită de către Preasfințitul Lucian Mic, Episcopul Caransebeșului.
În biserică se păstrează câteva icoane prăznicare pe lemn, anterioare anului 1780; icoane pe lemn de dimensiuni mai mari datând din anul 1840. O parte din obiectele de patrimoniu, au fost ridicate de Mitropolia Banatului în anul 1979, păstrându-se în muzeul mitropolitan.
Satul Borlovenii Vechi are parte și de un cimitir parohial ce se întinde pe aproape un hectar și jumătate ce este demn de vizitat de către călătorii ce trec pe aici.
Aici se păstrează unele pietre funerare cu vechime apreciabilă. Cea mai veche datând de la anul 1775. Aici odihnesc: Protopresbiterul colonel Pavel Boldea, o figură națională importantă a românilor bănățeni și ardeleni, apropiat al Curții Imperiale de la Viena și luptător pentru drepturile românilor. În timpul slujirii părintelui la Borlovenii Vechi (1883-1888), acesta a înființat o magazie cu alimente a bisericii din care ajuta familiile nevoiașe din sat și împrejurimi. Tot în locul de veci odihnește și colonelul Romulus Boldea, luptător pentru unirea românilor din Ardeal și Banat cu Țara Mamă și fost deținut în timpul regimului comunist.
Demn de știut pentru acest tărâm încărcat de istorie este că localnicii se pot făli cu cei 18 a celei mai înaltă troiță din lemn din țară.
Ca în cele mai multe sate de paori bănățeni și aici, în cadrul cadrul parohiei, a existat în trecut, până în anul 1975, un cor bărbătesc pe patru voci, compus din aproximativ 40 de membri. De asemenea a existat până în anul 1982 o fanfară și un grup vocal feminin, prezent la multe manifestări culturale din țară și de peste hotare.
Trebuie neaparat să se țtie câte ceva și despre personalităților ridicate din acest sat de la poalele Semenicului. Dacă despre generalul Moise Groza am mai vorbit în alte episoade ar mai fi și un alt general de seamă din lungul șir de militari de frunte plecați de pe plaiurile Banatului montan.
Un astfel de om al armelor dar în egală măsură un apreciat pictor înzestrat cu un simț estetic deosebit a fost Alexandru Guran. Pentru mari fapte de arme și știință deosebită a ajuns până la gradul de feldmarschalleutnant în Armata Comună austro-ungară, comandant al Școlii de Război, apoi șef al Departamentului nr. 5 din Ministerul Austro-Ungar de Război. La sfârșitul carierei sale, Alexandru Guran a îndeplinit funcția de director al renumitului Institut Geografic al Armatei.
A fost de asemenea un artist plastic apreciat. Ca pictor s-a axat pe peisaje și flori, în redarea lor folosind cu multă dibăcie nuanțele de verde, albastrul, albul și galbenul. Dealurile împădurite și livezile înflorite din picturile sale amintesc de meleagurile copilăriei. Cu mare drag a pictat și portrete, în care înfățișează oamenii din jurul său. Fiind un bun cunoscător al sufletului omenesc, realizează portrete de o mare expresivitate, cel mai apreciat fiind tabloul „Femeia cu lumânarea aprinsă”, ce reprezintă o româncă ieșind din casă în toiul nopții cu o lumânare aprinsă, aceasta ferind cu mâna flacăra de vânt. Flacăra proiectează misterios razele asupra pieptului și brațelor, având o umbrire splendidă a feței. Tabloul, împreună cu alte 34 de lucrări, a fost expus la Caransebeș la o expoziție organizată de episcopul Ioan Popasu cu ocazia înființării „Societății Femeilor Ortodoxe din Caransebeș” (1 mai 1891), tablou ce a fost vândut în anul 1925 cu suma de 250.000 lei. Alexandru Guran a publicat și nuvele în „Familia“ lui Iosif Vulcan din Oradea, de asemenea zeci de articole de cultură generală în ziarele „Albina” din Viena, “Concordia”„ din Budapesta și “Luminătorul”„ din Timișoara. S-a bucurat de aprecierea regelui Carol I cât și de prietenia Mocioneștilor, a episcopului Ioan Popasu și a lui Vicențiu Babeș. A fost ales de trei ori consecutiv președinte de onoare al Expoziției europene de pictura de la Paris. Din păcate rămășițele sale pământești odihnesc la Viena și nu în cimitirul din Borloveni.
Dar despre oamenii de vază ai Almajului, faptele lor și bisericile din aceste sate vom mai vorbi și în alte episoade ce vor mai veni.
