Robert Şerban (n. 4 octombrie 1970) este președintele Festivalului Internațional de Literatură de la Timișoara, redactor al revistei Orizont, realizatorul emisiunii de televiziune Piper pe limbă. Este autor a aproape 30 de cărți. Poeziile i-au apărut în volume de autor, antologii și reviste în germană, sârbă, maghiară, poloneză, cehă, engleză, spaniolă, franceză, italiană, olandeză, macedoneană, daneză, norvegiană, ebraică, suedeză, arabă, ucrainiană, idiș, portugheză etc.
— Se spune despre copilărie că e „vinovată” de inspirația poetică de mai târziu. În cazul dumneavoastră cum stau lucrurile?
— Și pe la mine lucrurile tot cam așa se așază, pentru că am avut o copilărie în care am pendulat între străzile din Turnu Severin, ochiul atent și riguros al părinților și libertatea pe care o aduceau cu ele vacanțele, la bunici. Mergeam la părinții tatălui meu, într-un sat de câmpie, colectivizat, Drincea, în Mehedinți, și la părinții mamei mele, într-un sat necolectivizat, lângă Târgu Jiu, Turcinești. Erau locurile unde mă simțeam liber — un areal ce părea fără granițe, unde curțile, dealurile, câmpul, miriștea, zăvoiul erau ale noastre, ale copiilor, și le băteam de dimineața până noaptea. (În Oltenia, la curte i se zice bătătură.)
Acolo ne descopeream pe noi înșine, prin fel de fel de încercări: lupte cu ceilalți copii, cățărări în pomi și copaci, întreceri — de la cele de viteză, până la cele de rezistență; prin poveștile personale sau, mai ales, auzite. E lumea în care am crescut și pe care am străbătut-o deseori cu tălpile goale, prin colb, prin iarbă, înțepat de mărăcini, dar și de albine, însă fericit și plin de viață și chef de joc. O lume pe care azi, într-un fel, o topesc în ceea scriu și, uneori, o transform în poezie. Sau măcar încerc. Copilăria e perioada din care, ca din niște acumulatoare, tragem în noi energia ce ne împinge înainte de-a lungul existenței.
— Apropo de satul Drincea, din câte știu, tatăl dumneavoastră, vechi jurnalist, ca și mine, și-a luat numele de la acest sat…
— Da, și-a adăugat și numele satului, pentru că Ion Șerban e o alăturare destul de des întâlnită, ca și Robert Șerban, de altfel. Numai eu cunosc vreo șase Robert Șerban. Îmi amintesc că eram student când un Robert Șerban a fost arestat și a fost oarece vâlvă în Cenaclul „Pavel Dan”, din care făceam parte, pentru că s-a crezut că aș putea fi eu respectivul. Un poet arestat nu-i de colea! Tata și-a adăugat numele satului său ca o amprentă a scriitorului care este, și bine a făcut, pentru că Drincea accentuează apartenența lui la comunitatea în care s-a născut, în care s-a format și care i-a influențat literatura.
— Vă lipsește azi lumea copilăriei din Oltenia ?
— Sunt visător la ea. Îmi lipsește că cei doi copii ai mei nu mai au ceea ce se numește „la țară”. Sunt copii de oraș, care nu au văzut și nu au trăit între foarte multe… lucruri, de la animalele obișnuite din curtea țăranului, până la acel mod de a te raporta la un spațiu, mărginit în sine, dar infinit în percepția noastră, a celor care l-am privit de nenumărate ori. Mă duc des în copilărie când scriu. Mă imersez, ca un scafandru. Fac o acoladă. Nici citadinul, Turnu Severinul, unde mă plimbam ore în șir cu bicicleta pe străzile sale paralele și perpendiculare, nu lipsește din proiecțiile și amintirile mele. Și încă o paranteză.
Se spunea că Severinul e raiul bețivilor, pentru că are străzile paralele și perpendiculare și nu ai cum să te rătăcești spre casă, chiar dacă ți-ai pierdut „busola”. Îmi sunt necesare incursiunile în timpul copilăriei, fiindcă mă reîntorc, cumva, spre mine, cel de azi, ludic și, poate, în căutarea prelungirii acelei vârste. Am făcut-o și o fac prin Crina și Tudor, dar și ei sau crescut, se maturizează. Așa că scrisul rămâne cordonul ombilical dintre cel care sunt azi și copilul de acum 40-50 de ani.
— Spuneați într-un interviu că primul maestru a fost chiar tatăl dumneavoastră. Vă rog să detaliați.
— Mi-a fost maestru pentru că, în primul rând, m-a încurajat să scriu, a insistat să citesc, mi-a pus la dispoziție o bibliotecă în care intrau constant noutăți. Apoi, primele judecăți pe text de la tata le-am primit, dar într-un mod delicat, fiindcă încerca să creioneze în mine profilul unui posibil autor (să nu zic scriitor) ce urma să ia decizii asupra propriilor texte. Căuta să-mi arate ce nu e bine, când nu e bine, de ce nu e bine și ce contează într-un text. Mi-a spus insistent să citesc poezie, dacă vreau să scriu poezie. Pe la 12-13-14 ani nu prea ți-e la îndemână poezia, fiindcă pare complicată, nu are poveste, are cuvinte ciudate, ruperi de ritm, de epic, se termină și parcă nu. Lectura susținută a poeziei a venit, la mine, după ce am început să scriu. Apoi, tata m-a luat cu el în lumea literară din Turnu Severin, mi-a făcut-o cunoscută, fiind prieten cu mai toți scriitorii de acolo. M-a dus la întâlnirea cu Nichita Stănescu, care venise, în 1981, la noi în oraș. A fost o întâlnire formidabilă pentru mine, m-a marcat.
Peste doi ani, tata, primind un telefon de la București, seara târziu, a-nceput să plângă. Murise poetul. Și pentru mine a fost un șoc, Nichita Stănescu era, deja, o legendă, un om fermecător, un poet original, aparte. Iar eu stătusem la juma de metru de el! Apoi, la câtva timp după moartea sa, au apărut două albume care îi recuperau, cumva, memoria prin intermediul prietenilor ce depuneau mărturie despre el. Erau acolo fotografii și poezii inedite, povești emoționate despre autorul Epicii magna. Tata m-a îndemnat să citesc acele două cărțoaie și am fost sedus de universul lumesc și poetic al lui Nichita, de raporturile lui cu scrisul și cu oamenii. Momentul acela a fost magnetizant, m-a apropiat puternic de literatură și m-a determinat să caut, prin mijloacele mele modeste și temătoare, să înțeleg și să fac poezie. Cred că suntem și ceea ce scriem.
— Bănuiesc că debutul a fost influențat de Nichita, dar adevărați mentori au fost alții?
— Nichita Stănescu a influențat, măcar o perioadă după dispariția lui, orice poet tânăr aflat la debut. La 14-15 ani cauți să semeni cu cineva mare și recunoscut. Însă, apoi, odată cu lecturile variate și intense de poezie optzecistă, șaptezecistă, străină, odată cu întâlnirea și dialogul cu alți scriitori, lucrurile au evoluat. Pentru mine au contat și Valeriu Armeanu, Ileana Roman, Nicolae Calomfirescu ori Sorin Vidan. Ileana Roman conducea cenaclul de la Turnu Severin la care am participat în liceu, iar Sorin era din generație cu mine, puțin mai mare. Între noi exista și o emulație, și o concurență, iar asta era stimulant. Viața de cenaclu, pentru un debutant din provincie — cel puțin în anii ’80 —, era extrem de importantă, acolo aflai noutăți literare, îi ascultai pe alții citindu-și creațiile, vedeai cât de diferit se judecă un text, ce contează și ce nu în el și încercai să te autodepășești, dacă acest cuvânt mai sună firesc. Era singura lume ce părea normală pentru liceanul care eram. Normală și tare! Apoi, a contat întâlnirea cu Șerban Foarță și cu Florin Iaru, pe care i-am cunoscut la Timișoara, în 1987, în tabăra care se numea „Tinere condeie”. Întâlnirea cu colegii mei de generație, cu Dan Lungu, cu care am fost coleg de cameră atunci și cu care am rămas până azi prieten.
În 1988 i-am cunoscut pe Costel Stancu, Bogdan O. Popescu, Alice Micu, Ioan Buteanu, Dan Mircea Cipariu, într-o tabără de la Suceava, și am rămas prieteni. Ne mai întâlneam, pe atunci, pe la „poșta redacției” sau în paginile revistelor unde publicam.
În prima jumătate a anilor ’90, am fost student, mergeam la „Pavel Dan”, la cenaclul Filialei Timișoara a Uniunii Scriitorilor, la cel de la Casa Universitarilor. Am debutat în 1994, apoi, am publicat a doua carte de poezie în 1996. Însă, o dată cu intrarea în „câmpul muncii”, am scris tot mai puțină poezie. O știți prea bine, ca jurnalist, când ai de a face cu fluxul de știri, cu concretul faptelor, cu o realitate la care trebuie să fii continuu atent, e cam dificil să evadezi, să faci ficțiune, să te întorci înapoi. Și tot așa. Iar realitatea de atunci era atât de spectaculoasă, de captivantă, eram atât de prins în ea, îmi plăcea atât de mult să scriu despre ea, încât n-am mai avut cum și de ce să ficționalizez.
A fost o perioadă de vreo 10 ani. Am mai scris, dar în salturi. Întoarcerea, însă, a fost firească, fiindcă nu am încetat să citesc. Scrisul de literatură m-a ajutat și mă ajută să aflu anumite chestii despre mine, să mă împrietenesc cu cel care sunt, să intuiesc mai bine lumea, să-mi ofer surprize. Literatura e ca un corn de melc. Cel care scrie, înaintează prin viață cu ajutorul lui și, uneori, devine retractil, alteori curios, câteodată curajos, dar întotdeauna hipersensibil. Eu așa sunt.
— E adevărat că scrisul e benefic pentru noi, cei care avem vocație și scriem, dar de unde nebunia asta care îți dă senzația că parcă tot românul scrie?
— Oamenii conștientizează rapid că scrisul e un foarte bun instrument de cunoaștere, de autocunoaștere, că are și un rol terapeutic și că nu costă. E ieftin să stai la masă și să scrii pe o coală de hârtie. De asta, foarte multă lume scrie. Din pasiune, din interes, fandaxie, disperare, din nevoia de a se arăta, de a conta, de a comunica. Scriem pentru că vrem să „ne povestim”, vrem să ne „împărtășim” unii altora. Foarte mulți scriu din singurătate.
— Paradoxal, concomitent cu înmulțirea „scriitorilor”, a scăzut interesul pentru lectură. Se vede asta și din închiderea unor biblioteci, a unor librării…
— Că a scăzut interesul pentru lectură e evident. Sau, poate mai exact spus, s-a micșorat timpul pentru citit, iar asta fiindcă oferta culturală e atât de mare, încât nu știi ce să alegi. Spre exemplu, interesul meu pentru arte vizuale a sporit mult. Citesc cărți despre artă, merg în galerii, în muzee, în expoziții, caut pe internet artă contemporană. Apoi, mă interesează și cinematografia, muzica. Ceasul nu are decât 24 de ore, când să le faci pe toate? Mai vreau să văd o piesă de teatru, un spectacol în aer liber, un concert… Probabil că și de asta a scăzut interesul, nu e vreme pentru toate.
Și mai e ceva. Lectura e o complicată activitate intelectuală, pentru că îți cere toată atenția, ești tu cu cartea, unu la unu. Privind la televizor, mai poți vorbi la telefon, mai poți parcurge și un ziar, o revistă, mai faci conversație… Când citești, n-ai cum face altceva. Or, e un efort pe care suntem dispuși tot mai puțin să-l depunem. Însă e un efort esențial, mai ales pentru cei mai tineri, e demonstrat că cititul stimulează inteligența, memoria, fantezia.
— De-a lungul anilor ați abordat mai multe genuri literare. Dar, pentru că ați început cu poezia, ce reprezintă ea în ansamblul scrierilor și câtă putere de exprimare are în creația dumneavoastră?
— Poezia e ca viziera cavalerilor de altădată. Ecranează, mă rupe de cotidian, mă camuflează, mă protejează. Îmi ascunde fragilitatea, mi-o repară, uneori, mi-o vindecă, ori, dimpotrivă, o exacerbează. Nu pot trăi în afara lumii, dar prea înșurubat în ea nu sunt și nici nu vreau să fiu. Prin poezie îmi imaginez și inventez lumea mea, fără să-i fiu stăpân, ci parte, insignifantă parte.
— De ani buni, sunteți redactor al revistei Orizont, prezentați artiști plastici în spațiul cultural bănățean, vernisând expoziții, sunteți președintele Festivalului Internațional de Literatură de la Timișoara, FILTM. Dar aveți și preocupări de inginer, la Aquatim, fiind absolvent al specializării Instalații în construcții. Iată, o paletă diversă de interese și preocupări. Cum reușiți să-l feriți pe scriitor de reporterul obligat să-și câștige existența prin jurnalism?
— Nu mai fac de câțiva ani o muncă de jurnalist care să implice atâta timp cât implica în urmă cu 10-20 de ani, când din asta trăiam. Azi fac doar jurnalism cultural, din pasiune și curiozitate, din nevoia de înțelege și ajuta lumea culturală din care fac parte. Serviciul meu este la Aquatim, compania de apă a județului Timiș, și însemnă o activitate de consiliere managerială. Am șansa să fiu alături de un om excepțional, atât din punct de vedere uman, cât și profesional, domnul Ilie Vlaicu, managerul Aquatim. Munca mea implică și imaginația, nu doar gândirea concretă. E grozav când poți combina ingineria și arta, pragmatismul și ludicul, intuiția și rigoarea.
Fac jurnalism cultural în timpul liber. Interviuri, reportaje, câte-un eseu ori un editorial, dar toate acestea au de-a face, direct ori indirect, cu literatura. Mă interesează, bineînțeles, actualitatea, e important să știu pe ce lume trăiesc. Dar acum eu sunt cel care mă informez despre ea, nu cel care îi informează pe ceilalți.
— Mai sunteți realizator și moderator al emisiunii de televiziune Piper pe limbă: publicist comentator la „Banatul Azi” (ambele din Timișoara) și, pentru fiecare, săptămânal, realizați câte un interviu. După ce criterii vă alegeți personalitățiile de dialog, care nu toți sunt scriitori?
— În primul rând, contează ca interlocutorul să fie creator/creativ, să aibă ceva de spus, ceva de povestit, ceva… în plus. Apoi, interesul meu nu vizează doar, hai să spun așa, vedetele culturale, cu un profil evident și recunoscut, ci și pe oamenii tineri, pe cei care vin. Rostul unui jurnalist e și de descoperitor, de om care îi promovează și pe cei care au o vizibilitate mai redusă, însă care merită să fie văzuți și auziți. Am făcut emisiuni de televiziune cu scriitori debutanți, cu artiști vizuali care erau la prima expoziție, cu creatori ce la Piper pe limbă au apărut pentru prima data „pe sticlă”.
Recunosc, prefer ca interlocutori scriitorii, fiindcă au cuvintele la ei și fiindcă sunt parte din lumea pe care o cunosc cel mai bine, cea literară. E mai ușor și pentru mine să conturez și să stăpânesc subiectele. Dar am făcut interviuri și cu medici, cu avocați, istorici, cercetători, profesori. Prin urmare, încerc să diversific oferta către posibilul consumator de cultură și, mai mult, caut să acaparez și atenția altora, care să devină, apoi, interesați de fenomenul cultural, care este extrem de spectaculos.
— Să fiu iertat că insist, dar în cazul celor șapte personalități marcante din domeniul culturii, cu care ați realizat un volum întreg, ce a stat la baza alegerii lor?
— În primul rând, de Domniile lor m-a legat și mă leagă o prietenie (vizibilă sau invizibilă) și admirația pe care le-o port. Pe Valeriu Armeanu, cu care am făcut o carte formidabilă, Gura păcătosului, l-am știut dintotdeauna, el fiind prietenul încă din tinerețe al tatei, devenit prieten și cu mine, apoi. Era un om-spectacol, cu o vervă formidabilă de povestitor. Ar fi fost păcat ca amintirile pe care nea Valerică le purta cu sine, poveștile spumoase pe care le spunea, să se piardă. Citind cartea, vezi nu doar un scriitor aparte, ci și un personaj formidabil! Am fost atent la oamenii care au ceva de spus și la care am avut acces. S-a întâmplat ca ei să fie Viorel Marineasa, Marcel Tolcea, Șerban Foarță, Livius Ciocârlie, pictorul Ciprian Radovan sau sculptorul Doru Covrig, care s-a stins în vara aceasta, din nefericire. Cu domnul Ciocârlie am publicat o cărticică experiment, ce conține două interviuri: unul din 1997, dacă nu mă înșală memoria, iar altul după opt ani, când i-am pus exact aceleași întrebări, pentru că Domnia Sa spunea că n-ar avea o memorie bună. Am vrut să verific…
— Relativ recent, la Marga, ați vorbit despre cea mai nouă carte de interviuri publicată, cea cu poetul Dorin Tudoran. De ce acest personaj atât de complex?
— Despre domnul Dorin Tudoran am auzit în adolescență, la postul de radio Europa Liberă, ca de unul din foarte puținii dizidenți anticeaușiști care a avut curajul să confrunte direct, ochi în ochi, regimul totalitar. Printre altele, a făcut, în 1984, greva foamei ca să-și capete libertatea și să fie lăsat să părăsească sistemul comunist. L-am întâlnit în 1992, eu fiind student, apoi l-am revăzut după 20 de ani, tot la Timișoara, în 2012, când a primit Premiul Petre Stoica. În 2020, am făcut un interviu on-line cu Domnia Sa, în cadrul Festivalului Internațional de Literatură de la Timișoara. Mi-am dat seama că e dispus să povestească mai mult, să invoce lumea în care a trăit, să vorbească despre lumea în care trăiește, despre poezie. Și i-am propus să mai facem un dialog. Apoi, încă unul și încă unul. Dorin Tudoran m-a interesat și mă interesează și ca poet, fiindcă are o conștiință literară acută, își cunoaște bine mecanismele scrisului și poate vorbi interesant despre ele. E important să aducem și metaliteratura mai în față. Există un public interesat să știe „secretele” literaturii, cum funcționează prieteniile literare sau cum se defectează ele. Ei bine, Dorin Tudoran vorbește, în Numai copilăria e glorioasă, cartea apărută în primăvară la editura Trei, despre aceste de lucruri, dar și despre sine, despre lumea în care a trăit și pe care a cunoscut-o. Despre scriitori ai literaturii române din anii ’70-’80, despre anii săi de formare, comunismul românesc, pe care mulți dintre noi fie l-am uitat, fie nu l-am cunoscut. Până la urmă, din dialogurile noastră se țese și o mică lecție de istorie, deși domnul Tudoran nu vrea să dea lecții nimănui. Eu cred că memoria trebuie activată constant, ca să nu uităm cât de rău a fost și să nu uităm nenorocirile trecutului, dar nici întâmplările și oamenii săi minunați. De asta fac și public aceste cărți de interviuri, fiindcă cred că e nevoie de ele, de oamenii cu care stau de vorbă.
— Să revenim la creația dumneavoastră. În mai puțin de trei decenii de la debutul din 1994, cu volumul Firește că exagerez, ați publicat peste 30 de cărți. O parte dintre acestea, cele de poezie, au fost traduse, cele mai multe în limba germană. De unde atâta putere de creație, și nu numai, în ale scrisului?
— Câteodată, zâmbind, mă întreb și eu cum, dar am găsit și răspunsul. Pot fiindcă s-a inventat noaptea, domnule Crișciu. Noaptea lucrez foarte bine. Scriu și citesc. Apoi, cred că mai ține și de o împărțire judicioasă a timpului din zi. Nu-mi place să cheltui aiurea timpul. Nu sunt un rob al muncii, dar cred că eficiența și noctambulismul îmi sunt aproape. Totuși, o zi are 24 de ore, chiar dacă unele de întuneric.
— E drept că v-au fost recunoscute meritele și, de-a lungul anilor, vi s-au acordat numeroase premii, dintre care șase ale Filialei Timișoara a U.S.R., alte șase premii ca jurnalist. O curiozitate de reporter care vă cunoaște din anii ’90, pe când am fost colegi la ziarul Renașterea bănățeană, mă face să vă întreb cum de nu ați „împrumutat” nimic din orgoliul care se spune că ne caracterizează pe noi, bănățenii, după ce trăiți de peste 30 de ani în capital Banatului?
— Continuu m-am temut de ridicol și am căutat să nu cad în capcanele pe care el le întinde. Mai ales în zona… gloriei, a piedestalelor, a statuilor vivante sau de oțel inoxidabil. Excesul de orgoliu e puțintel ridicol, zău. Am preferat întotdeauna vecinătatea și prietenia oamenilor valoroși, dar modești. Să știți că peste tot sunt „ocoși”. Vin din lumea Olteniei în care zgomotul bătăii cu pumnul în piept se aude des. Mă face să zâmbesc și să mă dau un pas în spate, nu de frică, ci pentru că mă amuză. M-am raportat la mine însumi cu autoironie, cu umor și modestie. Nu știu dacă mi-a reușit, dar așa am vrut să o fac. Nu mi-au plăcut niciodată gomoșii și cei care se declară geniali, mari, tari. Dimpotrivă, m-au făcut să zâmbesc și am preferat să-i privesc de la distanță. Banatul are lucruri și oameni minunați, eu mă simt aici acasă. Aici am visat să trăiesc de când eram elev și, în clipa când am ales să dau admiterea la facultate, am ales-o pe domnișoara Timișoara fără să clipesc. E un oraș care nu te acceptă foarte ușor, o lume în care trebuie să-ți demonstrezi și seriozitatea, și tenacitatea, și buna creștere și, inclusiv, orgoliul.
— Și, nu în ultimul rând, în cazul dumitale, talentul, calitățile umane…
— Timișoara adăpostește o lume competitivă. Aici se vine din Moldova, din Ardeal, Oltenia, București, din străinătate. Tocmai asta cred că e foarte stimulant. E un oraș care are standardele ridicate și în care seriozitatea și competența sunt cărți de vizită. M-am simțit și mă simt bine în lumea asta. Copiii mei trăiesc în ea și caut să-i învăț să se poarte cum se cade și foarte atenți, ca și când ar fi oaspeți, deși amândoi sunt născuți aici, sunt timișoreni.
— Sunteți pentru a doua oară aici, la Marga, în Caraș-Severin, unde se organizează de mulți ani întâlniri între scriitorii din Banat. Ce părere aveți despre această manifestare și, în general, despre rostul unor asemenea întâlniri?
— Prima dată am venit din curiozitate, acum doi ani, aflând că mai sunt invitați câțiva scriitori pe care îi cunoșteam și cu care voiam să mă revăd. Sunteți între ei. În astfel de ocazii am șansa să-mi revăd prietenii, cunoscuții, să stăm la taclale, nu doar la dezbateri literare. Trec și zeci de ani de când nu te mai întâlnești cu anumiți oameni, și-ai dori să o faci. E o echipă grozavă la Marga, pe care poetul Nicolae Preda o adună în jurul său și a unui scriitor ce trăiește în literatură de zeci de ani, domnul Marcu Mihai Deleanu. Apoi, e un context familiar, cald, neoficial. Aici noi suntem și spectatori, și scriitori ce citesc din textele lor, e ca un fel de piesă între prieteni, în care e loc și de improvizație, și de haz, și de dezbateri. Mă simt excelent!
Și, apoi, zona asta a Margăi e ca o alveolă. Mă extrag din lumea agitată în care trăiesc, cu termene, întâlniri rapide și dese, treburi de făcut, și descind într-un loc fermecător, unde nimeni nu te deranjează, toată lumea e binevoitoare și, uneori, ți se pun întrebări foarte bune, așa cum sunt ale dumneavoastră.
Interviu realizat de Titus Crișciu
