7.1 C
Timișoara
vineri 22 noiembrie 2024

„Eu nu cred că reporterul bun e inferior în vreun fel marelui scriitor” | Interviu cu jurnalistul și scriitorul Andrei Crăciun

Andrei Crăciun este ziarist și scriitor. Recent, a publicat Cioran. Ultimul om liber (Polirom, 2020), Viața de apoi a poetului (Nemira, 2021), Bilili (Paralela 45, 2022). Are și o mică editură, Editura Zugzwang, unde publică debutanți și își mai publică și publicistica și poezia.

Robert Șerban: Publici constant — ca să nu zic des — cărți de literatură, înseamnă că scrii din plin. O faci zilnic, cu program, cu acribie?

Andrei Crăciun: Aici o să îmi îngădui, sper, dragă Robert, să nu fiu de acord cu tine. Nu cred că public prea mult, ba dimpotrivă. Mi se pare că scriu/public tot mai puțin, că m-am lenevit, că risc până și îmburghezirea (de care am oroare, motiv pentru care nu am nicio proprietate și duc o existență de vagabond). Am publicat patru cărți de poezie în toată viața mea (și am ajuns deja la vârsta ultimă a bietului Eminescu), deși tot ce am făcut vreodată, în scris și în viață, a fost poetic.

Sau poate doar îmbătrânesc și sunt mai exigent, ceea ce e neîndoielnic bine. Dar eu sunt ziarist, sunt învățat să scriu și să public zilnic și munca mea e la vedere. Sunt antrenat pentru asta de zeci de ani.

Pe de altă parte, e drept că am un dispreț suveran față de legile marketingului și nu sunt omul care să publice un volum la cinci ani. Nu am nicio așteptare de la viața mea de apoi, așa că aș prefera să mă bucur acum de ce am făcut pe pământ.

Și, dacă sunt și cititori care gustă literatura mea, foarte bine. Dacă nu, eu oricum o să încerc în continuare să mulțumesc un singur cititor: pe mine. Nu scriu gândindu-mă cum să fiu chelnerul maselor largi, populare, nu scriu să satisfac mulțimi. De pildă, următoarea mea carte va fi publicarea tezei mele de doctorat în științe politice: o biografie politică a lui Panait Istrati. Nu e o operă sexy, dar asta mă interesează pe mine, de asta îmi pasă cu adevărat.

Altfel, da, am experiență și scriu cu ușurință, repede, nu întotdeauna bine, se înțelege. Oricum, nu-mi îngădui luxul să scriu doar sub inspirație, ca poeții romantici, deși mi-ar plăcea. Dar aș muri de foame dacă aș trăi așa. Și, mort fiind, n-aș mai scrie nimic. Și tot așa.

Dar nu am scris așa de multă literatură, nu după standardele mele (ca să glumesc acum, mă întreb dacă așa îi ziceau și lui Picasso: „Nene, pictezi prea mult!”).

Însă, și aici îți dau dreptate, am destul de multe antologii de publicistică, asta e adevărat. Am ajuns cu seria Baricadele la volumul VII (le găsiți pe unele dintre ele pe www.editurazugzwang.ro, site-ul editurii pe care am deschis-o la începutul lui 2022). Dar asta pentru că am muncit mult și am ce antologa și cum mi-a spus Radu Cosașu acum două zile, când s-a minunat cât de grozave sunt Baricadele și cum nimeni nu scoate o vorbă despre ele: „Nu mi-e rușine să trăiesc din ce am muncit. Nici ție să nu-ți fie”. Nu mi-e.

Scriu zilnic, da, iar când nu scriu mă gândesc la ce am scris, la ce am de scris, la ce voi mai scrie, la ce nu ar fi trebuit să scriu. Încerc și eu, ca orice om, să fiu mai bun. Pe de altă parte, scrisul pentru mine vine mereu pe locul doi, după viață. Mi-ar plăcea infinit mai mult să fiu un om bun. Scriitori buni s-au mai văzut. Oameni buni — mai rar. Dar parcă am mai spus asta.

R.Ș.: Cred că cei care fac și jurnalistică, și literatură au ceva schizoid. În sensul în care trăiesc și înșurubați în realitate, în actualitate, sunt atenți la tot ceea ce se întâmplă de jur-împrejurul lor, dar și în ficțiune, care e teritoriul imaginației. Or, ruptura legăturilor cu cotidianul, saltul în universuri pe care mintea le conturează nu-i chiar un sport ușor, mai ales când e practicat continuu, nu doar în concedii. Tu te resimți sau pentru tine e ușor de refăcut legătura cu imaginația, pe de o parte, cu contingentul, pe de alta?

A.C.: Mă uit la cei mari. La Steinbeck, la Hemingway, la Gabriel Garcia Marquez. Toți au datorat enorm de mult jurnalismului, pe care l-au practicat la superlativ, toți l-au iubit.

Cred și eu, ca Gabo sau ca Papa Hemingway, că în literatură e suficient ca un singur lucru să fie adevărat pentru ca totul să fie adevărat. În jurnalism însă, precum se știe, e invers: e suficient ca un singur lucru să nu fie adevărat, pentru ca nimic să nu mai fie adevărat. Sunt, de aceea, două lumi diferite. Cum zicea Steinbeck, jurnalismul are și cele mai mari virtuți, e prima îndeletnicire pe care dictatorii caută să o suprime, dar este și mama celor mai mari nerozii.

Două lumi diferite, spuneam. Dar eu sunt și un călător și îmi place să fac naveta între ele. Fundamental sunt, cel puțin deocamdată, un ziarist. Un om care trăiește între granițele realității. Încerc, te rog să mă crezi, să devin și scriitor. E mai greu și nu neapărat mai frumos. Eu nu cred că reporterul bun e inferior în vreun fel marelui scriitor. Dimpotrivă, dimpotrivă. Ziaristul nu poate trișa, iar scriitorul trăiește din trucurile sale de magician. Nu e același lucru.

R.Ș.: Notezi replici, faze, imagini, iar apoi le topești în ceea ce scrii? 

A.C.: Da, am învățat de la Tolstoi și de la Amos Oz cât de important e să scriem cu urechile și cu ochii. Nu las nimic neauzit sau nevăzut. Tot ce există în jurul meu și în mine e materie primă pentru scris. Sunt tot timpul în alertă, nu cred că am mai ieșit din starea aceasta de decenii. Totul mă interesează, pentru că totul poate fi scris. Totul e important. De aceea mă întristează îngrozitor succesul cuvântului „relevant”. Nimic nu e „relevant”, în egală măsură totul, absolut totul, este, poate fi, trebuie să fie important.

R.Ș.: Pare că scrii cu ușurință.

A.C.: Talentul e arta de a șterge, ne-a învățat Cehov. Șterg infinit mai mult decât scriu. Ceea ce, desigur, nu mă face automat talentat. Dar vreau să știi și că șterg cu ușurință. Păcat că a dispărut cultura, după cum aflăm și din cartea Civilizația spectacolului, de Llosa, pe care tocmai o recitesc. Asta voiam să spun: mult mai mult decât scriu sau șterg, citesc. Eu sunt și vreau să fiu mai ales un cititor.

R.Ș.: Mai ușor faci proză sau mai ușor faci poezie?

A.C.: Singura graniță pe care o cunosc și o respect e cea între jurnalism și literatură. În literatură însă nu cunosc nicio graniță, trec fără pașaport între poezie și proză. De trăit, trăiesc, ziceam, poetic, printre altele sunt nomad și mereu lefter. Iar la un text mă interesează mai degrabă stilul, nu structura (sau povestea), așa că probabil în mine se chinuie să se nască un poet. Mă interesează infinit mai mult fluiditatea scrisului, ritmul, tonul, muzica. Dacă asta mă apropie de poezie, atunci fie. Dacă nu — nu.

R.Ș.: Scrii de mână sau la computer?

A.C.: Scriu de mână mult mai rar decât ar trebui. Ar fi bine dacă am scrie cu toții de mână, am scrie mai puțin și poate mai bine. Nu sunt un mare admirator al revoluției tehnologice, deși incontestabil ne-a schimbat viața și pe alocuri chiar a adus progresul. Dar mi-ar fi plăcut să trăiesc mai mult înainte ca ea să se întâmple. Tehnologia va sfârși prin a șterge umanitatea din oameni și, în definitiv, prin a ne face, pe cei mai mulți, niște proști irecuperabili. E mai bine off line.

R.Ș.: Cum îți stârnești pofta de scris?

A.C.: Nu mi-am pierdut-o niciodată. Mereu aș scrie ceva frumos. Mi se învârt în cap, ca bilele la loto, atât de multe idei încât cel mai greu e să renunț la unele. Dar trebuie, în plus am învățat și să renunț la textele la care scriu și care nu prind viață. Tot de la Amos Oz am învățat și asta, din ceva ce a spus în Din ce este făcut un măr. Cine va citi poate va afla.

R.Ș.: Cărțile tale de versuri sunt concepte ori culegeri de poezii scrise într-un interval de timp?

A.C.: Mai degrabă prima variantă. Unul dintre poeții mei preferați este Edgar Lee Masters, care în Antologia orășelului Spoon River lucrează cu un concept încântător. Mi-aș fi dat o ureche, ca pictorul acela, să fi scris eu cartea asta.

R.Ș.: Ce nu-ți place la literatura română contemporană?

A.C.: Nu sunt un mare cititor de literatură română contemporană și o să spun și de ce: nu-mi plac găștile, nu-mi place tribalismul, nu-mi place balcanismul, bâlciul de cultură mică, detest cumetriile. Iar aici ierarhiile mi se par trucate, în trena „amicițiilor”.

Nu prea citesc reviste literare și nu mă interesează „cronicile”, fiindcă nu cred deloc în onestitatea lor (sunt și excepții, cum este domnul Cristi Teodorescu, pe care îl citesc mereu în „Cațavencii”, fiindcă îl cred cinstit — vezi bine însă că revista de satiră nu e una literară).

Ocolesc, din principiu, până și premianții. Și dacă o carte ajunge best seller sunt gata să aștept douăzeci de ani, până trece moda, înainte să o deschid.

Sunt atât de puțini oameni cinstiți în lumea literară românească și atât de mulți narcisiști și chiar imbecili, încât am ales să stau departe, chiar și cu riscul de a pierde ceva important.

Nu fac, evident, parte din nicio grupare. Stau cât mai departe, chiar la propriu, de frământările acestui univers, care mi se pare că are un delir de grandoare. Noi suntem la Băicoi, dar ne credem buricul galaxiei.

Nici prin țară nu vin prea des și, când vin, nu stau mult. Uite, am și eu o revistă: Revista Zugzwang (www.revistazugzwang.ro), îi citesc pe cei care publică aici. Și mai citesc și www.coddepoveste.ro, site-ul făcut de Bogdan Răileanu (pe el l-am citit). Am scris și eu acolo o proză și votează cititorii ce le-a plăcut. Au apărut multe texte între timp și mica mea lucrare e în continuare prima, așa au ales cititorii, deși eu nu am spus vreunuia să mă voteze pe mine. Cred că poate spune și asta ceva. Cred, asta zic, în cititorul lăsat de capul lui.

Dacă mă uit la ierarhiile mai mult sau mai puțin „oficiale” din literatura română, eu nu exist, ceea ce nu se poate spune că mă deranjează. Doar constat. Mereu mi-au plăcut marginalii, în plus, ador exilul. Cred că am mai spus că, dintre cei de limbă română, poeții mei preferați sunt Cioclea, Tonegaru, Stelaru și Pâcă. Și dacă nu ar fi costisitor, n-aș avea nicio problemă nici măcar să renunț la cetățenia română. Asta, ca aspect.

În schimb, chiar dacă o să public la un moment dat și în altă limbă, nu voi renunța vreodată de tot la limba română. E tot ce avem noi, românii, mai frumos. Bine, dacă eram bulgar (sunt doar parțial), poate că mi se părea că bulgăreasca e cea mai cea. Cine știe?
Altfel, scumpe Robert, am citit puțină literatură română contemporană, dar din ce am citit am întâlnit autori care mi-au plăcut mult. Dintre poeți, de pildă, precum știi, mi-ai plăcut dumneata, de când am citit Cinema la mine-acasă, de aia îți și răspund acum, fiindcă n-am uitat ce am simțit citind cartea aceea. Mi-au plăcut Vancu și Diniș, de pildă. Dintre prozatori, am citit cu mare plăcere cărțile lui Filip Florian.

Dar nu sunt eu o cale de urmat, în niciun caz nu sunt un model. Nu sunt un mare consumator de literatură română, din același motiv pentru care nu mă uit prea mult la campionatul românesc de fotbal: nu simt că ar fi în vreun fel „al meu”.

R.Ș.: Ce cărți/autori ai citit în ultima vreme și ai recomanda fără să eziți?

A.C.: Eu am un micuț kibbutz pe net, un fel de școală între prieteni, în care citim și învățăm împreună, și aici țin și eu niște, să le spunem, cursuri despre doisprezece scriitori (viața și opera). Așa că sunt prins cu lectura din cei doisprezece: Cehov, Caragiale, Gabo, Cioran, Oz, Sabato, Hemingway, Istrati, Capote, Hrabal, Saramago, Flaubert. Pe dumnealor îi și recomand.

R.Ș.: Ții cursuri de scris. Ai primit vreo lecție dură de la unul dintre cursanți?

 

A.C.: Învăț mai mult de la ei decât învață ei de la mine, bineînțeles. Am făcut Editura Zugzwang, alături de o cursantă (Rodica Badiu), tot ca să îi public pe cursanți. Am avut două debuturi în roman: cel al Ralucăi Poenaru (Povestea tăcută a lumilor mele) și cel al lui Sebastian Perju (Culorile adevărului). Cred că nu e chiar rău pentru câteva luni de existență.

R.Ș.: Pare că ești tot timpul ești pe drumuri, în țară ori în afara ei. Cauți ceva anume?

 

A.C.: Bineînțeles. Marea Frumusețe.

2 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Alte subiecte :

Citește și :