Multă vreme Viktor Orbán părea să fie ecoul deznădejdilor noastre, al disperării în fața proiectelor unei Europe cu mai multe viteze, cu geometrie variabilă, cu relații asimetrice de putere și influență. Rațiunea avertiza și identifica erori la tot pasul, în timp ce o voce ascunsă după draperiile groase ale corectitudinii politice relua, în surdină, mesajele liderului de la Budapesta. Era clar că exagerează și la fel de clar era că anumite lucruri trebuiau spuse răspicat. Ca de obicei, adevărul era pierdut pe la mijloc și nimeni nu se aventura să-l caute. O Europă (occidentală, instituțională, seculară, rece, înstrăinată de oameni) era de blamat pentru că visul nostru, așteptările noastre de dincoace de Cortina de Fier erau departe de a se împlini în casa cea nouă. Pentru vestici, noi, cei din Centru și Est, eram simpla întrupare a stereotipiilor construite cu migală de propaganda ultimelor decenii, eram departe în timp și în rațiune. Și, pentru vremuri de furtună sau de frustrare, ne construiserăm un portdrapel. Exagera, blufa, sfida cu premeditare, dar colecta nemulțumiri și neputințe spre a mărșălui cu ele. Dar a venit războiul din Ucraina și castelul din cărți de joc s-a prăbușit într-o singură noapte: 24 februarie. Realitatea morții, a distrugerii și a crimei nu mai lasă loc amăgirii. Și de atunci, oamenii din jurul nostru și-au adunat bagajele și au avut de spus, cu subiect și predicat, cu ce barcă vor încerca, fiecare, să treacă frontierele dintre lumi și vremuri. Dintr-o dată, geografia și istoria s-au restructurat, oamenii s-au dezbrăcat de pandantive spre a se privi, goi, în oglindă. Europa Centrală nu mai e centrală, după cum sensurile anilor 1956, 1968, 1970 sau 1981 au lăsat deoparte metaforele și ne divid, neiertător, în elevi cu temele citite sau în uituci delăsători, de nu cumva ridicoli.

Discursul de la Tușnad, de anul acesta, „Ceva este etern”, a fost completat recent cu un speech la Dallas și cu alte câteva piruete prin locații modeste, căutând cu febrilitate definiția eternității, aproximând și cufundându-se în penibilul contradicțiilor flagrante. Greșeala de exprimare cu privire la amestecul raselor a trădat gândurile reale și a hrănit dezbaterile ultimelor săptămâni. Pe bună dreptate, cu toate că s-au rezumat la a blama, fără a gândi sursele, perspectiva, conexiunile posibile. Ca urmare, Orbán a plecat în Texas și a încercat să nuanțeze în fața unui public total dezinteresat de jongleriile lui sofistice. Dincolo de tema rasistă — asupra căreia nu vom insista, fără ca prin aceasta să dăm de înțeles că ar fi lipsită de conținut — am stăruit îndelung asupra discursului pentru a găsi lâna de aur (?), firul magic menit să ne ghideze spre eternitate. De acord cu organizatorii școlii de la Tușnad 2022, precum că „ceva este etern”, dar oare ce anume și unde, în discursul lui Orbán, am putea găsi definiția și argumentele? Pentru că, o lectură riguroasă a celor spuse acolo poate indica și un fir de propaganda rusească, și unul tradițional, de critică a politicilor europene. O nemulțumire continuă și generalizată față de aproape toate temele conduce, într-un avânt romantic demn de secolul XIX, spre concluzia că Ungaria și/sau Europa Centrală reprezintă soluția și vor învinge în timp Occidentul decadent. Se impune să precizăm că schema logică predilectă este aceea de a expune aspecte ale crizei lumii contemporane: demografie, migrație, secularizare, cărora le contrapune aspecte intangibile, imateriale, incontrolabile. De pildă, aduce cifre numai bune de impresionat publicul și de cucerit audiența, cifre referitoare la creșterea speranței de viață, mortalității infantile, malnutriției — cifre ușor de verificat, în caz că suntem cu adevărat interesați, apoi prezice o apocalipsă și traduce totul într-un limbaj metaforic sau metafizic tocmai bun spre a face saltul în distopie și în narațiunea pe care se pregătește să o livreze. Cifrele sunt contrazise de știri. „Civilizația occidentală decade”, apoi, prin câteva elemente retorice, Ungaria face parte din Occident, dar nu decade… China, India, Rusia și lumea islamică, oarecum la pachet, resping modernizarea pe model occidental, dar fac reforme și vor conduce lumea. Nu aflăm ce fel de reforme și, mai ales, ce indicatori pot măsura aceste tranziții. Tehnologia e bună, sistemul financiar, de asemenea, dar nu în Europa sau nu atunci când impune Budapestei restricții. Toate sunt bune peste mări și țări, în Asia, în Rusia, în Orientul Mijlociu. Mai puțin indicată ar fi implementarea lor pe malurile Dunării! Democrația, în schimb, e rea și umilește. Trecem sub tăcere țări umilite, precum Japonia sau Israelul, dar aflăm că planeta se reformează tocmai spre a se opune democrației, teză ce contrazice sute sau mii de seminarii și cărți care explică pe îndelete legătura intrinsecă între modernizare și democrație. Ce anume o fi etern, aici?

Europa și eternitatea

Occidentul, Europa, UE, după caz, ratează de departe întâlnirea cu eternitatea prin faptul că se susțin pe anumite principii, valori, axiome considerate complet nefaste. Creșterea demografică negativă „va depopula Ungaria și bazinul carpatic”, ceea ce înseamnă, în termeni pe care i-a mai folosit în anii trecuți, că această regiune nu se va putea susține biologic. E singura? Nu. E bine? Cu siguranță, e deprimant. Dar să cauți rezolvarea temei impunând un anume ritm de creștere a populației, fără a câștiga încrederea familiilor tinere că efortul merită depus, că investiția maximă a vieții lor trebuie să fie una de ordin biologic, e doar reeditarea unor politici bine cunoscute nouă din epoca ceaușistă, adică o dovadă de soluție formală fără fond. Poporul maghiar o fi, în acest fel, „etern”? Europa Centrală? O întreagă tradiție filosofică spune răspicat că nu atât numărul locuitorilor, cât profunzimea unei culturi îi asigură acesteia perenitatea. Sau, oricum, longevitatea. Avem noi, în Europa Centrală, sau, mai mult, în Europa, o cultură care să se adreseze dincolo de frontiere și de timp atât de multor oameni încât să se poată susține singură? Și, apoi, suntem noi, ca indivizi sau chiar în sens de comunitate, în măsură să spunem că o anumită civilizație e menită să supraviețuiască, și altele să se dizolve, treptat, treptat, în altceva? Au dispărut civilizații, imperii, neamuri și culturi. Dinamica lumii șterge și transformă dincolo de opiniile noastre. Ce anume este etern? Limba maghiară? Civilizația latină? Chimia și geografia?

Orbán atrage atenția asupra disoluției națiunii în Occident prin integrarea unui mare număr de migranți, transformând aceste națiuni în „conglomerate de popoare”. O fi bine sau rău? Onești cu noi înșine, ar trebui să remarcăm faptul de nu există popoare pure — decât în mitologia totalitară; nu există, propriu-zis, nici state națiune, căci istoria nu ține cont de frontiere și amestecă, privilegiază și apoi decimează, încearcă tot soiul de combinații. Noi, central-europenii, am ajuns destul de târziu la capitolul naționalismului/etnicismului atunci când în Occident acestea și-au consumat deja resorturile de mobilizare. Occidentul, ne spune Viktor Orbán, a devenit un post-Occident, cu toate că, riguros vorbind, întreaga lume a intrat în faza post-națională. Acum mai bine de un secol deja, sociologi precum Gumplowicz sau Malinowski remarcau faptul că majoritatea populației planetei trăia în state multinaționale, națiunea fiind o excepție izolată. Europa, în izolarea ei paradigmatică, ideologică, a inventat și susținut statele-naționale din ambiția unor lideri de a-și apropria puterea și suveranitatea. Îi vedem/auzim și azi deplângând vremea de aur a naționalismului (Salvini în Italia, Juan Garcia Gallardo în Castilia, Marine Le Pen sau Thierry Baudet în Olanda). Formează grupul ID — Identitate și Democrație din Parlamentul European, parlament în care găsesc spațiu de exprimare și vot, dar pe care doresc să-l desființeze. Încearcă să traseze granițe externe Europei neștiind sau voit uitând că granițele blochează împrospătarea dialogului, schimbului și evoluției și, în cele din urmă, sufocă ceea ce tocmai pretindeau că protejează. Ca urmare, crede Victor Orbán, „Occidentul s-a mutat în Europa Centrală în sens spiritual”. Aici e locul de explozie a sentimentelor patriotice, mândriei de a fi ceh, român sau austriac, bucuriei de a te delimita și inventa. Nu mai stai sub responsabilitatea identității tale reale, dar intri în blana unui animal popular, naționalistul care nu e niciodată singur, niciodată deprimat, niciodată erodat în efuziunile sale. Poate el să fie eternul?

E frumos, flatant, încurajator pentru o masă mare de oameni veniți fie în pădurea de la Tușnad, fie urmărind asemenea discursuri pe internet. Mai nou, la Dallas, în deschiderea discursului lui Donald Trump. Dar să o spunem răspicat: căderea demografică, mutarea centrului de resurse energetice, limita sărăciei globale — calculabile, fiecare, în termenii seci ai matematicii, nu pot fi reparate prin discursuri mobilizatoare! Prin metafore și istorii eroice. Un singur moment de rațiune poate spune că aceasta a fost o etapă trecută a istoriei Occidentului — ca urmare, marchează o întârziere a noastră, o haltă din care trebuie să plecăm în mare grabă. Nu Vestul s-a mutat la noi, ci proiecția noastră, modul în care noi am fi vrut să fie Occidentul sălășluiește, acum, în miezul continentului. Departe de a fi o dovadă de eternitate, e un fenomen care glisează până în geografia care îl va contesta și anula ca formulă politică. Departe de a fi o soluție (globală), este un simptom, o maladie, o etapă a devenirii.

Mi se va spune că am un repertoriu de trădător de patrie și popor. Întrebarea e dacă cei ce acuză trăiesc după norme vechi de secole în comunități omogene etnic și religios; dacă bunurile pe care le folosesc sunt toate produse în casă, iar locul lor de muncă nu are nicio legătură nu vreun factor alogen. Cum într-o lume interdependentă asemenea pretenții sunt de domeniul naivității, nu ne rămâne decât să răspundem în maniera lui Nagy Imre: nu noi trădăm vreo formulă culturală, ci comunitatea, în dinamica ei firească, încalcă toate aceste constructe politice sau sociologice spre a returna complexității vieții varietatea ei naturală. Astfel încât putem avansa, aici și acum, întrebarea fundamentală: ce anume este Europa? O cultură, o civilizație, un tip de modernizare, o religie seculară, o utopie? Niciuna dintre acestea nu e eternă, iar a spera, precum promite Orbán, că în 2030 Europa Centrală va fi capitala de putere, de identitate și financiară a Europei echivalează cu a-ți propune să călărești un Pegas. Înseamnă a neglija dinamica pentru a conserva un decupaj istoric și a-l suprapune peste întreaga devenire.

Din acest punct ne putem îndrepta cugetarea spre realitatea războiului ruso-ucrainian pe care același Orbán se străduiește să-l prezinte ca fiind în afara curții sale naționale. Mai precis, e firesc, spune el, să stea deoparte, fiind, acesta, un conflict între două popoare slave. Nu între două culturi politice sau etape de modernizare; nu între o religie politică și e etică politică; nicidecum între oameni care, altminteri, ar fi putut trăi bucurându-se de diversitatea noastră culturală. Soluția propusă ne tulbură prin termenii în care e formulată și prin evocarea unor personaje politice mai mult decât controversate: axa Trump – Merkel – Orbán (desigur) – Moscova. Adică printr-o negare a devenirii înseși, dincolo de națiuni, către o civilizație post-materială. A și participat la un uriaș miting electoral al lui Donald Trump în speranța că acesta va reveni în 2024 la Casa Albă și va restaura ordinea bazată pe fragmentare națională, pe agende locale, subiective și, mai ales, pe o strategie multistratificată, în care anumite state au prim-planul decizional iar celelalte, dincolo de a articula vagi detalii, sunt pe hartă pentru a hrăni orgoliul liderilor primelor. Câtă vreme jocul politic ar trece de la Washington la Moscova, eventual prin Berlin, am avea repere prin deceniile nu de mult trecute. Dar alăturarea Budapestei lângă aceste mari capitale, dincolo de nostalgia istorică, readuce parfumul utopiei politice, a vanității și iraționalului. Ce este etern? „Axa”? Națiunea? „Fidesz-spritz-ul” de 2/3 din puterea de la Budapesta? Sau, la umbra creșterii prețului la gaz de șapte ori în Ungaria sau a dublării costului electricității, sub spectrul blocării fondurilor de reconstrucție și reziliență, respectiv a celor de coeziune, întrevedem dansul macabru al crizei socio-economice ce pândește Ungaria la început de toamnă-iarnă? Probabil doar criza rămâne să ne însoțească în drumul nostru prin lume, istoria umană fără criză fiind stupidă, rigidă și chiar inumană. La fel precum utopiile noastre, puterea și ambițiile hrănite de ea.