Cei ce cred că celebrii haiduci erau doar personaje cu puteri fabuloase ce luptau împotriva răului general și făceau dreptate celor săraci pe vremurile de la începuturile istoriei dar de sute de ani nu mai există decât în balade ori în filmele romanțate se înșeală temeinic.
Ei chiar au existat în realitate și au făcut cât au putut dreptate celor loviți de soartă. Erau oameni cu simțul dreptății adânc săpat în conștiința lor și aplicau măsuri dure așa cum și timpurile erau foarte încrâncenate. Deși lumea satelor îi vedea ca pe niște viteji vrednici de laude în schimb autoritățile, fără excepție, îi considerau niște nelegiuiți ce nu prea aveau ce căuta în societatea acelor vremuri. De aici și veșnica luptă dintre „lotri” și potere.
Din cei din urmă haiduci a fost și numitul Rózsa Sándor (mai mult cu o biografie romanțată decât haiduc adevărat). Dar acesta a fost considerat de istoricii serioși ca un brigand de drumul mare și nu haiduc adevărat. A activat și prin părțile Banatului, dacă e să dăm crezare legendelor, poposind și pe la hanul de la Ciarda Roșie.
Dintre acești ultimi haiduci de pe meleagurile noastre va fi vorba în povestirea noastră de azi. Deși nu prea există documente bine întocmite și păstrate despre aceștia legendele populare circulă încă în partea de munte a Banatului și în sudul din preajma Dunării. Despre căpitanul de ceată Adam Duma „Neamțu” există nenumărate povești atât în zona nerei și Carașului de la noi din țară dar și în părțile sârbești ce acum sunt dincolo de frontieră. Oricine din multe sate poate spune că știe ori a auzit de o „Grotă a haiducilor” sau de o peșteră a lor. Din loc în loc se mai transmite câte o istorisire cu o comoară ascunsă sau mai mult decât atât chiar și găsită de câte un norocos ce mai apoi își pierde urma. Ba chiar în multe alte locuri se mai vorbește de câte un „stejar al lu Neamțu” sau de „copacul lui Adam” sau de „izvorul haiducilor”. În localități ca Ilidia sau Sasca se face des pomenire de câte un sătean ce ar s-ar fi înbogățit cu bani de la Adam sau dimpotrivă a avut conflicte cu acel grup de proscriși. Pe înălțimile împădurite ale Surducului, pe vârful „Culme”, domină solitar „Lemnul rotat”, un falnic stejar uscat. Localnicii îi mai spun și „Stejarul lui Adam Neamțu”.
În apropiere de Sălcița și Iablanca, o cruce ridicată din patru stîlpi din cărămidă „Crucea Albă ” poartă numele legendarului haiduc. La marginea Coșteiului, pănă în prezent stă de veghe o cruce din piatră care ne amintește de Adam.
Pe drumul Marila – Steier mult timp a stat de veghe un frasin uscat, foarte gros, iar în anul 1963, cand s-a lărgit și asfaltat drumul a fost doborăt de un buldozer. Toată lumea îi zicea „Frasinul lui Adam Neamțu”. La Srediștea Mică o ridicătură de teren peste două văi care cuprinde o suprafață semnificativă poartă numele „Grunul lui Adam”.
Pe aici pe meleagurile bănățene unul din ultimii haiduci consemnați de istorie este un anume sătean de loc din Slatina Nera pe numele său din registre Adam Duma. Dascălul se trage din familia Duma, familie de țărani simpli din Slatina Nera.
Vestitul haiduc a fost căsătorit cu o anume Ileana și se cunoaște că ar fi avut un singur fiu, botezat Matei.
Dar legendele îl consemnează mai degrabă după porecla devenită renume „Neamțu”. Se pare că nu era de origine șvăbească ori din neamul pemilor germanici ci avea supranumele din motive mult mai concrete. Se spune că era un om cu gusturi de târgoveț și se îmbrăca după portul de la oraș. Adică „haine nemțești” spre deosebire de consătenii săi ce umblau în ițari, opinci și suman adică port de țărani. De aici i s-a dus buhul că este „Neamțu”.
Prea multe nu se cunosc despre începuturile acestui tânăr pe numele de Adam. Dar sigur este că nu erau un simplu țăran de vreme ce a fost la începuturi dascăl și învățător. Poate chiar a absolvit o școală de dascăli bisericești sau chiar o „Preparandie” ce ulterior devin așa numitele „Școli Normale” ce pregăteau învățători. Oricum precis era om instruit cu știință de carte. Ar fi dăscălit undeva pe malurile Dunării sau chiar și în satul Ilidia pe la anul 1850 sau poate chiar până pe la 1860.
Împreună cu un anume Lăzărică de loc din Sasca Montană fug în codru în Cheile Nerei unde își fac loc tainic de ascuns arme și muniții în peștera Rolului. Acest Lazăr ar fi fost din neamul bufenilor veniți de peste munți de la Novaci și astfel numele său de familie era Novac. Iar din Slatina Nera mai era și un consătean al „Neamțului” un anume Trifu Turcu.
Grupul „căpitanului Adam Namțu” era în jur de 12 voinici ce se legau cu jurminte puternice să respecte ordinele și tainele locurilor de adunare sau peșterile de adăpost.
Începuturile haiducești se pierd în ceață. Necazurile din jur l-or fi pornit pe calea de la limita legii în anul 1860 (după alte surse la 1850). Ori poate voia să răzbune unele nedreptăți ce le vedea în jurul său. Oricum la jumătatea secolului al XIX-lea deja s-au întețit relatările despre fapte curajoase de arme ce lăsau cu buzele umflate câte un negustor înstărit ce călătorea pe drumurile destul de nesigure. Curajul lor s-a vădit și în atacuri chir în mijlocul unor sate la oameni cu mare avere (de cele mai multe ori strânsă prin samavolnicii). Conacele și marile moșii erau o pradă sigură pentru justițiarii de nevoie.
Legendele mai pomenesc și de numele altor tovarăși de arme ce dădeau atacuri rapide și dispăreau la fel de repede ca un fum de parcă nici nu ar fi trecut pe acolo. Îi ajuta foarte mult cunoașterea locurilor și bunăvoința sătenilor ce îi simțeau un fel de frați de-ai lor ce și-au luat soarta în mâini.
Gheorghi Ghermianțu din Goruia era mai vârstnic din ceată, mai mare ca etate și experiență, decât restul haiducilor, curajos, credincios și devotat haiduciei. Avea astfel și înțelepciunea anilor pentru a tempera zelul mânjilor mai putțin versați. Gheorghe Dogaru și Sofronie Stoian au pornit în haiducie de la Potoc și din Bogodinți.
Mai târziu, după primii ani de temniță grea ispășiți de „Neamțu” se alătură cetei un anume Gheorghe din Coștei. Dar toate satele de munte din sudul Banatului au dat astfel de răzvrătiți ce nu prea vedeau bine inegalitățile sociale. De la Vrani s-au ridicat oameni de ispravă ca Rista Laza și Jova Răboru ce și-au găsit sfârșitul în pușcării. Și alte localități au mai dat haiduci cunoscuți ca Nicolae din Sălcița ori Barbeș Degu din Srediștea Mică.
Nu toți răsculații au fost la fel de destoinici până la capăt. Unii au trădat cu timpul, fie au cedat amenințărilor jandarmilor fie au fost momiți cu promisiuni de ștergerea păcatelor dacă se pocăiesc. Sunt cunoscuți trădătorii Simu Buzagiu și Pavel Jovan din Vraniuț ce și-au vândut ortacii de arme. Dar tot din acel loc au pornit și Iosum și Ioan Braia ce „au haiducit cu vrednicie” după cum zice cronicarul. În lungul timpului or fi fost ei mult mai mulți dar cine îi mai știe. Documentele puține de atunci îâi consemnau doar pe cei mai de seamă. Cei mai mulți erau declarați simpli hoți ori criminali pentru a nu da un aspect de mișcare socială haiduciei asumate de fârtați.
Bineînțeles că lista nu se termină aici, dar din lipsă de documente nu putem prezenta numele tuturor celor care au fost alături de ultimul haiduc bănățean. Ceata căpitanului Adam Neamțu a fost formată din 12 haiduci. Duma și ortacii săi au haiducit în zona de munte a Banatului, mai cu seamă pe valea Cărașului incluzând localitățile Srediștea Mică (Pârneaora), Mărcovăț, Coștei și Sălcița din această parte a Banatului, unde a poposit vremelnic, adăpostindu-se prin pădurile seculare ale acestor localități. Dar coborau și până la pustă în toate târgurile mai răsărite din zona Vârșețului.
Neajunsurile zilnice ale haiducilor au fost numeroase, fiind urmăriți, pas cu pas de formațiunile jandarmilor. Vicleșugurile învățate în păduri au făcut ca deplasările lor să nu fie observate și își ascundeau mereu urma. Haiducii lui Adam Neamțu au fost legați cu jurământ precum și comorile lor. Prădările le făceau în direcții opuse pentru a deruta potera jandarmilor. Încălcarea jurământului haiducesc se pedepsea cu moartea.
S-a dus vestea despre Adam și fârtații lui că ar fi fost extrem de darnici cu prada pe care o capturau de la bogătani. Sărmanii ce primeau bani de la ei nu regretau deloc. Puteau duce o viață îmbelșugată cu ce primeau. Se povestește de câte „o poală de bani de aur împărătești” primiți de câte un oropsit. Săracii care primeau bunuri de la „Neamţu” scăpau de sărăcie pe viață. Sumele erau incredibil de mari, pentru acele vremuri de la mijlocul secolului al XIX-lea, de „puteai cumpăra un sat cu popă cu tot”.
Unii şi-au pus acţiuni la societatea austriacă ce a construit primele căi ferate în această parte a Banatului şi administra şi minele din Anina. Câţiva dintre săracii miluiţi de el au devenit bogaţi mai rău ca ceilalţi. Așa s-au ridicat o seamă de gospodării ce rivalizau cu foștii bogătași.
Cele mai spectaculoase lovituri din această parte de sud a Banatului au fost prădarea baronului Belovics din Sălcița și prădarea baronului Riger din Cutriz (Gudurița). Magnații cărora le-a ușurat averea de coroane de aur, au căutat cu disperare să se răzbune. Nu puteau suferi așa un afront săși vadă seifurile golite. Împreună cu mai marii jandarmilor au căutat un prilej de a veni de hac celor ce rearanjau averile și făceau parte și săracilor.
Norocul oamenilor codrului nu avea să fie veșnic. La stăriunțele baronilor, legendarul haiduc Adam Duma „Neamțu” a fost prins, împreună cu ceilalți haiduci la un anume loc „Crucea Albă”, pe valea Cărașului de potera condusă de Adam Bordan cu un pluton de militari veniți de la Vârșeț. Se spune că fugarul voia să-și viziteze pe ascuns familia. Prin trădare Adam Duma cade prinzonier.
După două luni au fost judecați sumar de un tribunal din Oravița și condamnați la moarte prin spânzurătoare și executați pe Valea Guzainei ( Coștei). Deși povestea mai dăinuie și azi doar o parte este adevărată. Unii din haiduci își găsesc sfârșitul. Dar Duma face o primă parte a pedepsei în pușcăria din Oravița iar mai apoi este trimis la Lugoj. Aci va ispăși aproape douăzeci de ani de temniță grea pentru răzvrătire împotriva regulilor monarhiei.
Când a fost eliberat Adam Neamţu de la închisoarea din Lugoj nu avea nici o șansă să se mai integreaze într-o viață liniștită. Niciunde nu ar mai fi fost angajat ca învățător. Era un proscris ce nu era binevăzut ca dascăl la o catedră. A încercat diferite meserii până a reușit să-și adune din nou o ceată de voinici și a pornit din nou pe cărările de munte să facă dreptate în felul său.
Cu un prilej s-a dus să ceară ajutor de la unul Iosif (Iosâm) Cătina, din Ilidia, pe care el îi sprijinise cu mulți bani pe vremuri. Iosâm era acum unul din bogătașii satului și cum recunoștiința nu este veșnică, în cele mai multe cazuri, acesta l-a gonit cu argaţii din curtea sa. Drept pentru care Adam Neamţu s-a apucat iar de haiducie, i-a dat foc lui Iosâm, de-a ars de viu cu tot ce avea. Pe haiduc l-au prins şi l-au spânzurat pe urmă, fără judecată, lângă oraşul Guzainii, lângă Vârşet.
Se întâmpal pe la 1868 sau 1870.
Este doar o parte din povestea tragică a celui ce este numit „ultimul haiduc al Banatului”. Cum nenumăratele legende se împletesc cu date istorice au rezultat o seamă de interpretări care mai fanteziste care mai reale.legendele ecourile încă mai dăinuie.
Dacă pe la noi povestea se va pierde încet în alte părți se mai încearcă câte o punere în valoare a acestor întâmplări ciudate. Regizorul sârb, Ivan Rakidžić în filmul documentar-artistic „Haiducii Banatului” (Razbojnici Banata), încearcă să transpună pe peliculă destinul haiducesc, respectiv unele elemente din viața haiducilor bănățeni. Primul film documentar-artistic despre haiduci realizat în Voivodina, semnat de Ivan Rakidžić, prezintă, printre alți haiduci celebri, și personajul lui Adam Duma – Neamțul.