Eșecul cu Albania de la acest Euro, aflat în plină desfășurare, a venit în nota firească a prăbușirii depline a sportului românesc în ultimii 25 de ani. Practic, la fotbal, (e valabilă însă constatarea pentru sportul nostru in integrum) am trăit, vreme de vreo zece ani, până prin 2000, de pe urma generației lui Hagi, Popescu, Munteanu și compania, toţi acești bravi fotbaliști fiind crescuți și apăruți în fotbalul mare în anii din urmă ai comunismului. Apoi, cohorta de politicieni care a condus, central sau local România, prea ocupată cu furtul cu metodă a tuturor bogățiilor acestei țări, s-a spălat complet pe mâini în privința destinului disciplinelor sportive de la noi.
Așa încât, cum în viață nimic nu e întâmplător, (vedem acest lucru, pe lângă sport, mai ales în educație și în sănătate, de unde, în zece ani, au părăsit România vreo zece mii de medici și exodul continuă) ceea ce s-a întâmplat la meciul cu Albania e doar o firească și naturală notă de plată pentru starea de lucruri din această țară.
Câtă vreme toți președinții și prim–miniștrii din ultimul pătrar de veac s-au preocupat exclusiv de decorarea sportivilor de valoare care au mai câștigat sporadic câte o medalie în toată acestă vreme și, în schimb, n-au înlocuit o „cărămidă” la construcția bolnavă a sportului românesc, orice ieșire publică a acestor indivizi, acum, după dezastru, ar fi doar o infamie în plus pe obrazul crăpat de rușine al națiunii!
Astfel, acești politicieni de trei parale: Iliescu, Năstase, Băsescu, Boc, Stolojan, Tăriceanu (i-am numit pe cei mai proeminenți dintre cei care s-au făcut, în fapt, că gestionează, pentru binele public, ceva în această țară) au privit cu nepăsare și nerușinare cum dispar, una după alta, bazele sportive, stadioane, piste de atletism, etc., pe ruinele cărora au apărut apoi clădiri diverse și mall-uri care au umplut buzunarele mafiei politico-financiare.
Așa s-a dezvoltat, în schimb, o Românie obeză, la propriu și la figurat, cu tineri care nu știu pur și simplu să alerge și cu sportivi care, la douăzeci de ani, sunt deja deziluzii crunte, fie că vorbim de fotbal, gimnastică, atletism, înot sau de aproape orice altă ramură sportivă de la noi.
O fi Viktor Orbán un dictator în termeni de democrație reprezentativă, cu serioase deplasări spre autoritarism, fără îndoială, dar măcar în privința ideii de sănătate a națiunii pe care o conduce e, în fapt, un lider responsabil. Cine a trecut în vremea din urmă prin Ungaria, a văzut cu siguranță terenuri de sport prin mai toate cătunele țării vecine, în vreme ce la Budapesta, Szeged ori Debrecen tronează săli polivalente noi și fastuoase, unde performează echipe de handbal, polo, baschet și lista poate continua.
Ai noștri, vajnici democrați, n-au fost în stare de nimic bun la acest capitol– exceptând Clujul, e drept, unde Boc și-a făcut datoria de ardelean – (bravo lui, păcat că nu l-a interesat, ca premier, și restul orașelor mari din țară), în schimb au demolat totul în jur, lăsând în urma lor jaf, subdezvoltare și rușini greu vindecabile pentru această abulică națiune. Care, însă, are, la rândul ei, prin cetățenii pe care-i numără laolaltă, vinovățiile sale profunde pentru simplu fapt că asistă, de trei decenii, fără nicio urmă de spirit civic, la toate aceste neîmpliniri locale și naționale.
Girate, cu nesimțire și incompetență sufocante, de aproape toți cei pe care i-am votat, atâția amar de ani, în fruntea bucatelor.
După rușinea grea, precum o lespede de mormânt, a naționalei de fotbal, vine … Olimpiada.
Poate că, după cronica altui dezastru anunțat la Rio, va veni și actualul președinte al României, dl Johannis, cu un proiect de țară, măcar în ce privește sportul și ideea de mișcare sportivă în general.
Altminteri, saga politicienilor-dezastru va continua netulburată și se va încheia apoteotic cu încă un nume de lider, votat de o bună parte a națiunii, ca să gireze, la fel ca ceilalți, neantul absolut!