Săptămâna trecută, la un Go (sau Shop & Go, sau City — ce mai contează!), adică la un magazin de proximitate, o doamnă cere țigări la casă. Folosește numele mărcii, urmat de trei-patru cuvinte din vocabularul Hi-Tech. Parcă le citește de pe un bilețel, dar… nu! Le recită. Sper că ia pentru fii-su. Sau, și mai optimist fiind, pentru fie-sa. Fiindcă, la vârsta ei (a mea?), ar trebui să știe că dogma producătorilor de țigări nu mai e de mult tutunul. Și că țigările sunt la fel.
În fine, la casă sunt doi tineri, foarte tineri. Doi băieți. Amabili, vioi, eficienți, dar ambii stângaci în fața vitrinei cu „iarba dracului”. Ba chiar fâstâciți.
Cel mai devotat dintre ei nu mai rezistă propriei derute și mărturisește: „Știți, eu nu fumez, nu fumăm amândoi. Îmi pare rău, dar nu mă descurc”.
Doamna rostește alte cuvinte ajutătoare, unele în română — și aici mă refer la culoare și grosime, singurele traductibile. Ajutătoare însă cât perechea de roți a unei biciclete de copil pentru un puști care știe deja să meargă pe două. Iar neputința băieților continuă. Mai mult, se transformă în frustrare și izbucnește: „Nu ne pricepem, iertați-ne, dacă poate cineva să ne ajute — noi facem sport, nu fumăm!”. Sigur că intervin, ca un bun cetățean, spre folosul cozii, și pun degetul pe rană: rândul și coloana. Problema se rezolvă și, în timp ce plătesc, arunc și eu o întrebare în aerul condiționat: „Ce sport?”. „Fotbal, la lotul național, U 17”, vine răspunsul.
Îi felicit și îi întreb, cu gândul la cel mai recent rezultat al fotbalului nostru, eliminarea în primul tur preliminar al UCL a campioanei naționale, CFR Cluj: „Și chiar nu… se mai trage câte-o țigară?”. Nuuu, nu se pune problema — îmi răspunde duetul drăguț și sincer —, că primim omoru’!”.
Le mulțumesc și plec. Nu fără un zâmbet ca o lumină de iulie după-amiaza pe față. Iar 40% din acest zâmbet e pur românesc, așa cum cere ministrul Sportului. E procentajul împăcării cu sportul și educația din România de azi. Cu ceea ce s-ar numi rezultatele celor două domenii. Fiindcă, nu-i așa?, un nefumător poate că e mai important decât un golgeter al Superligii (ce tichie de mărgăritar, această denumire!). Firește, al Superligii noastre, în care canonul nu mai e de mult fotbalul.
Așadar, bravo FRF!
P.S.: Urc treptele spre apartament, în aceeași după-amiază, și aflu, cu o nepedepsită (oare?) întârziere de o zi, că Universitatea de Vest din Timișoara l-a invitat pe David Popovici să-i fie student. Încă o veste bună — bună pentru celelate 60 de procente (străine, stranii) din zâmbetul meu. Procentele complicității, de data asta. Fiindcă lucrurile, iată, se mișcă! La anul, când îl vom primi pe David la facultate, UVT, dacă nu Timișoara, va avea o infrastructură sportivă demnă de un mare campion. Un complex olimpic de natație, măcar. Unul în fața căruia Otopeniul poate să-și vadă de zborurile lui și atât. Ce dacă până atunci, cu tot orașul nostru la picioare, un sportiv ca Popovici ar trebui, în cel mai bun caz, să se pregătească în Uber — și asta s-ar putea face dacă achiziționăm câteva limuzine, le sudăm între ele și le umplem cu apă. Voință să fie. Ca a doamnei ce recită, poate și azi, grațios și ineficient: Slim, Nanotek, White etc.
P.P.S.: De-astea chiar n-aș fuma!
