0.1 C
Timișoara
vineri 22 noiembrie 2024

„Nu cred în inspirație” Interviu cu scriitorul Alexandru Potcoavă

Alexandru Potcoavă s-a născut în 1980 la Timișoara, într-o familie de Europă Centrală cu rădăcini elvețiene, germane, maghiare, evreiești și românești. Absolvent de Litere, a profesat o lungă perioadă ca jurnalist.

A publicat volumele: alexandru potcoavă iar bianca sta-n alex (poezie, Marineasa, 2001; Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Timișoara), Pavel şi ai lui (roman, Brumar, 2005), Şoimii patriei trebuie să fie întotdeauna veseli! (roman, Tracus Arte, 2011), Ce a văzut Parisul (proză scurtă, Herg Benet, 2012), Într-o zi nu ne vom mai recunoaște (poezie, Casa de Editură Max Blecher, 2016), Viața și întoarcerea unui Halle (roman, Polirom, 2019).

A fost inclus în mai multe antologii din România, iar o serie de texte i-au fost traduse în engleză, franceză, spaniolă, germană, italiană, maghiară, croată, slovacă, turcă, greacă și ebraică. Este membru al PEN Club România și a fost selectat să participe la cea de-a doua ediție a programului CELA (2019–2023).

Robert Șerban: Este scrisul de literatură, pentru tine, o meserie?

Alexandru Potcoavă: Da și nu. Dacă ne uităm în nomenclatorul de meserii, singura poziție legată de scris este aceea de scriitor de vagoane. Ce-i drept, mi s-a mai întâmplat să scriu în vagoane, pentru că o călătorie cu trenul îmi dă o stare de detașare și, uneori, subiecte de scris. Ba chiar am și citit în vagoane, când am organizat în Timișoara un Tramvai Literar. În schimb, nu scriu pe ele. Nu știu nici ce salariu poate avea acel angajat al CFR, dar cu siguranță câștigă mai bine din asta decât majoritatea scriitorilor români din cărțile lor. Deci, dacă ne referim la veniturile obținute din această activitate, scrisul nu e o meserie, cel puțin la noi. Și, totuși, dacă nu o iei ca pe un hobby, literatura este o ocupație, care te consumă la fel de mult ca orice alt job. Și îți trebuie mult timp și efort să fii… meseriaș. Ceea ce vreau și sper să fiu.

R.Ș.: Să ne imaginăm că ești ales să pledezi în favoarea scrisului în fața unor oameni care vor să-și petreacă într-un mod creativ timpul liber și au de ales și dintre celelalte arte. Cum ai face-o?

A.P.: În primul rând, știu că fiecare dintre noi are o poveste de spus și aș încuraja pe oricine să o facă. În al doilea rând, spre deosebire de celelalte arte, pentru scris îți ajung un pix și o foaie de hârtie. Nu ai nevoie de scule, gadgeturi, nici de spații dedicate. Investiția este minimă, dar efectele sunt considerabile. Scrisul te structurează, îți pune în față oglinda în care te vezi mai bine și, în același timp, te descarcă, te eliberează, e ca o terapie. Spune/scrie, deci, ce ai pe suflet.

R.Ș.: Cea mai recentă carte a ta, Viaţa şi întoarcerea unui Halle (roman, Editura Polirom, 2019), a avut neșansa să apără cu puțin timp înainte de a se declanșa pandemia. Spun neșansa, fiindcă nu s-au mai putut organiza evenimente live de promovare a ei. Dar claustarea potențialilor cititori în casă a însemnat și un timp mai generos alocat lecturii. A „prins” romanul tău acest timp? S-a vândut cartea, a avut parte de reacții publice, ești mulțumit de impactul ei?

A.P.: Într-adevăr, la capitolul promovare live a cam trebuit să renunț. După lansările de la București și Timișoara planificasem cu editura un întreg turneu, din care am reușit să merg la Arad și Oradea. Urmau Sibiu, Cluj, Brașov, Iași și Chișinău, dar într-o zi am fost sunat de la Polirom că ne oprim, pentru că toate librăriile se închid. În schimb, ne-am mutat rapid în on-line, cu lecturi înregistrate, și a fost poate chiar mai bine așa, pentru că astfel am ajuns la și mai mulți cititori, iar asta s-a văzut și din vânzări, care, zic eu, au mers bine. Revistele și site-urile literare au scris și ele despre romanul meu. Nu pot să-i enumăr aici pe toți autorii de cronici, dar țin să le mulțumesc în special lui Bogdan-Alexandru Stănescu, Ioana Cistelecan, Șerban Axinte și Marian Odangiu. Au existat însă și altfel de reacții publice, care m-au bucurat tare mult. O bună parte din acțiunea cuprinsă în Viaţa şi întoarcerea unui Halle se petrece în Timișoara și cei ce organizează tururi ghidate ale orașului îmi menționează cartea și poveștile din ea atunci când vorbesc despre istoria locului. Nu ascund că asta a fost și una dintre mizele mele, să ofer și o istorie a Timișoarei, în completarea și continuarea celei oferite de Méliusz József în romanul Oraşul pierdut în ceață, dar una cât mai obiectivă cu putință.

Ce aș mai vedea în continuarea romanului? Cel mai la îndemână ar fi să pun o placă pe fațada clădirii în care a locuit străbunicul meu Halle. Sau, cum am văzut în Germania și nu numai, se poate fixa pe trotuarul dinaintea casei o „piatră de împiedicare”. Încă mai expresivă ar fi însă o statuie amplasată la nivelul trotuarului, înfățișându-l în mărime naturală pe străbunicul meu, în pardesiu și pălărie, cu un geamantan în mână și fața orientată spre poarta de intrare în imobil. Ca și cum, dintr-un moment în altul, se va întoarce. Mă mai gândesc și la un tur ghidat sau o aplicație de mobil care să te conducă prin Timișoara lui Halle și chiar la un mic muzeu amenajat în casa lui. Idei sunt, dar să vedem și câte se pot concretiza.

R.Ș.: Ce face ca o poveste de familie (așa cum e cea din romanul tău) să devină una cu un areal de interes mult mai extins? Cum devine universal, în literatură, particularul?

A.P.: Literatura despre asta este, despre particular. În timp ce statistica operează cu numere mari, istoria notează sec că într-o anumită bătălie au murit sute de mii de soldați, iar dictaturile, ca să reziste, au nevoie să oprime și să suprime întregi categorii ale societății, defalcate pe criterii etnice, economice, ideologice etc. Unde e individul, unde suntem tu sau eu în această ecuație? Răspuns: nu e, nu suntem, individul nu contează. Literatura tocmai asta face: transformă omul dintr-o cifră într-un personaj, dacă tot nu poate să-l facă om la loc, ca pe milioanele de morți în Holocaust, Gulag și alte grozăvii. Îi redă însă, într-o oarecare măsură, viața. Îi oferă măcar dreptul la cuvânt. În plus, te poate face pe tine să conștientizezi că ești. Și că te poți exprima. Ca să rezum romanul meu, acesta se axează pe istoria străbunicului meu Halle Rezső, care s-a născut în anul 1900, într-o familie de evrei din Timișoara. Sfârșitul Marelui Război l-a prins ca elev al Școlii de Ofițeri din oraș, și astfel cadetul Halle a fost implicat în luptele de stradă ce au înăbușit o revoluție comunistă. Apoi, când armata sârbă a ocupat orașul, a fost trimis la Szeged, unde a luat parte la războiul lui Horthy contra bolșevicilor lui Bela Kun. Ce a văzut acolo l-a făcut ca la 20 de ani — cam cât aveam și eu când i-am aflat povestea — să se boteze, să devină romano-catolic. Și să revină în Timișoara. Ai lui l-au renegat, iar el și-a format o nouă familie, alături de o creștină din moși-strămoși (mă rog, cel puțin de la Iisus încoace). Nu zic că rudele soției au trecut peste originea lui, dar și-au putut vedea de viață. Până ce a intervenit istoria mare, cu legislația antisemită din anii ’40. Atunci, statul a decis că străbunicul meu, deși creștinat, trebuie considerat evreu. În acel moment era administrator la Carlton, cel mai luxos hotel din oraș și care a devenit loc de încartiruire pentru Misiunea militară germană sosită în Timișoara în 1940, la invitația aliaților români. A cunoscut astfel generali, ofițeri și simpli soldați, dar a avut surpriza să vadă și prieteni vechi care s-au înregimentat în tabăra Reichului. La rândul lui, ca măsură extremă pentru a-și proteja fiica, a decis s-o înscrie în Tineretul german. Acolo a „ascuns-o” pe fata lui, care altfel, potrivit legilor românești ce s-au tot schimbat, a fost considerată azi ariană, mâine evreică. Apoi, Rezső a fost dat afară din slujbă și ar fi trebuit să meargă într-o companie de muncă forțată, la săpat șanțuri și construit drumuri. De aceea, la începutul lui 1942 a decis să fugă în Ungaria. A trecut ilegal granița, mărșăluind 40 de kilometri prin zăpada până la brâu. A făcut-o pentru că în Ungaria legile au fost mai blânde cu cei ca el. Dar asta până în primăvara lui 1944, când a fost trimis într-un lagăr de muncă forțată, la Kőszeg, unde a murit de tifos și extenuare, în februarie 1945. Iată, deci, povestea unui om care a dorit să-și trăiască pur și simplu viața, să fie un cetățean ca oricare altul, integrat în societate, dar, din motive ce n-au ținut de el — că nu și-a ales familia sau perioada în care să se nască —, a fost silit să piardă tot și până la urmă și viața.

R.Ș.: E simplu, în cazul tău, să treci de la poezie la proză și viceversa? Ai ore, zile, anotimpuri pentru una și/sau alta?

A.P.: E simplu, da. Și nu depinde de ore, zile, anotimpuri sau… vagoane (adică de locul unde mă aflu), ci de cum mi se pare că un subiect ar merge mai bine surprins într-o poezie, ca o schiță pe fugă, cum ai face o fotografie, sau dezvoltat pe larg într-o proză, care ar fi sinonimă cu un film.

R.Ș.: Scrii cu program sau în salturi?

Scriu în salturi, dar cu program. Adică pot să treacă luni de zile fără să scriu un rând, mai ales după publicarea unei cărți, când îmi reîncarc bateriile, dar apoi, când găsesc un nou proiect, să lucrez susținut, zi de zi.

R.Ș.: Ai o definiție pentru inspirație? Contează ea pentru scriitorul care ești?

A.P.: Nu cred în inspirație. În schimb, știu că există momente în care brusc pui cap la cap două idei, două imagini sau cuvinte și găsești instantaneu începutul sau intriga unui text, rezolvarea unei scene etc. Sunt asocieri care îți vin deodată, după zile și luni de frământări, dar aș spune că sunt rodul minții tale, nu îți sunt „suflate” de muze, îngerași sau mai știu eu cine.

R.Ș.: Care dintre cele două cămăși — poezia & proza — ți-e mai aproape de pielea de scriitor?

A.P.: Aș spune că le port deodată, tot așa cum pot să scriu și cu stânga, și cu dreapta. Și, la fel cum nu mă întreb care mână e mai importantă, nu pot să spun nici că poezia îmi e mai aproape de piele decât proza, sau invers.

R.Ș.: Cu ce poem scris de tine ai participa la o antologie universală a poeziei?

A.P.: L-aș alege pe acesta:

arte poetice chirii manifeste

necrologuri şi alte asemenea

cred în prieteni şi ei

treaba lor în ce cred

oricum

în oglinda retrovizoare

viața și moartea se uită

ca aiuritele la mine

ca amețitele se

ţin în braţe pe mijlocul şoselei

în timp ce mă îndepărtez în viteză de

amândouă şi mă doare fix undeva cine

înaintea mea vopseşte la nesfârşit

linia continuă

 

 

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Alte subiecte :

În premieră Universitatea de Științele Vieții „Regele Mihai I” din Timișoara intră în clasamentul instituțiilor românești

A apărut cel mai nou metaranking al instituțiilor românești de învățământ superior, realizat pe baza rezultatelor lor în cele mai importante clasamente internaționale în...

Primii fulgi de nea se aștern peste Banat

După o săptămână de vreme rece, ploi și vijelii, în această după-amiază a început să ningă, însă cu lapoviță. Primii fulgi de zăpadă se...

Citește și :