0.1 C
Timișoara
vineri 22 noiembrie 2024

„Unele poezii curg precum o apă de munte din mâinile mele” Interviu cu poetul și traducătorul Peter Sragher

M-am născut cu peste șaizeci de ani în urmă, pe malurile a două râuri, Dâmbovița și Colentina, așa că dintru început curgerea este o parte esențială din mine. Nu-i astfel de mirare că am scris, mai târziu, poezie despre râuri și fluvii, dintre care Dunărea mi-este cu osebire dragă. Grecia în care-am trăit cu peste două mii de ani în urmă este parte a sufletului meu, așa că de aceea mă străduiesc să urc Akropolisul pe lumina marmurii. Și traducerea o iubesc, pentru că mă încântă o poezie minunată scrisă de o minte luminată, care-mi luminează existența. Să creez evenimente de cultură, ce bucurie, acolo unde spiritul se întrece pe sine, ca să atingă frumusețea. Da, m-am născut să trăiesc în cultură, prin cultură. (Peter Sragher)

Robert Șerban: Scrisul de ficțiune oferă multe surprize de bun augur celor care îl practică. Dar despre neplăcerile pricinuite de el nu prea se vorbește. Strică ceva scrisul, în cazul tău? „Fură” el ceva important și nu mai dă înapoi?

Peter Sragher: Scrisul fură o parte din sufletul și mintea mea și le duce într-o altă realitate. Se desprinde într-un fel din mine. Câteodată am impresia că nu sunt cel care așterne pe hârtie cuvintele în poezie. Da, pleacă ceva din tine, este adevărat. Dar, de fiecare dată când o oferi unor oameni care te ascultă, poezia se întoarce la tine, în tine, și-ți dai seama că este doar aparentă această dureroasă partogeneză.

R.Ș.: Când te îndoiești de calitatea unui text pe care l-ai scris? Cum știi că e unul reușit?

P.S.: Eu scriu atunci când am inspirație. Se petrece un lucru aparte: simt că ceva se produce în sufletul meu, ceva nespus, neștiut, și simt încet, încet că simțământul vrea să iasă în lume: o bucurie rară se preface în cuvânt. Unele texte curg precum o apă de munte din mâinile mele, aidoma unei minuni. Nu mai trebuie schimbată nicio silabă. La altele ai senzația că ar fi ceva, dar rămân neterminate, eșuează, se vede. Poeziile sunt, atunci, ca o respirație întreruptă.

R.Ș.: Inspirația e înăuntru sau în afara ta? Ce declanșează intenția de a scrie un poem?

P.S.: La fel cum o imagine poate trezi o amintire de demult, păstrată într-un colț al memoriei, regăsită ca și cum ai fi trăit-o acum o clipă, la fel cum un miros poate trezi imaginea unui loc în care cu multă vreme în urmă l-ai perceput prima oară — tot așa se poate întâmpla la mine cu scrisul. Dar aici nu este vorba de memorie, ci inspirația poate fi stârnită de un sunet, de o culoare. Sunetul, culoarea trezește în mine, într-o clipă de sensibilitate acută, acele cuvinte pe potriva acestei descoperiri. Este precum un flux ce-și caută materializare, și ea se realizează într-un surâs, în acel sentiment pe nume bucurie, bucuria de a fi plenar în această lume. Abia acea căldură a bucuriei face ca imaginea aceea mirifică, incredibilă, să se îndrepte, încet, încet, spre cuvânt. Mă întreb însă uneori dacă nu este mai bine să nu prindă glas această bucurie existențială și să rămână în afara cuvintelor. Să mă cuprindă și să fie așa, pur și simplu, o bucurie. Nimic mai mult. Și așa se și întâmplă câteodată. Am inspirație, ca să-ți răspund, și nu scriu. Mă las pătruns de bucuria de a fi.

Și, totuși, mai des pun pe hârtie. Când scriu? Foarte mult în călătorii, mai ales cele la festivaluri sau în drum spre performance-uri în străinătate. Așa că am poeme americane, poeme irlandeze, poeme estoniene etc. Una dintre cărțile mele de poezie, acropolis urcarea, este dedicată în întregime Greciei, fiind de fapt rodul unor călătorii într-o țară cu o istorie și mitologie rare, o carte cu poezii în trei limbi, română, engleză și germană. Alt volum, poemele dunării/danube poems, conține poezii scrise pe malurile Dunării în România, Austria și Slovacia. Poezia brat y slava din ultimul volum menționat am scris-o în autobuzul de la Viena la Bratislava. Am citit-o în capitala Slovaciei, la câteva minute după ce am definitivat-o. Locurile mă poartă în lumea magică a poeziei.

R.Ș.: Când traduci, se transferă mult din stilul tău poetic în cel al poetului tradus? Reușești să fii fidel textului de tradus, ori nu te interesează foarte mult asta?

P.S.: Fidelitatea în traducerea literară a poeziei este o iluzie. Pentru că traduci dintr-o limbă sursă, cu particularitățile ei fonetice și morfologice, care nu-s ale limbii țintă, apoi rimele — dacă este vorba de poezie cu rimă — pot fi numai o aproximație. Cel mai important este să nu pierzi spiritul poeziei pe care o traduci, dar, în opinia mea, cel mai important este să transpui fidel în limba țintă. Nu sunt de acord cu acei poeți sau traducători de poezie care își impun propriul stil în traducere și trădează stilul poetului. Există însă, din nefericire, și traduceri de poezie care sunt sortite eșecului, și anume acelea realizate printr-o limbă terță. În calitate de președinte al Filialei București — Traduceri Literare a Uniunii Scriitorilor din România (Fitralit), descurajez cu putere, ca și colegii mei de breaslă, astfel de practici. Trebuie să amintesc ceea ce se făcea în anii șaizeci ai secolului trecut — și, câteodată, se mai practică și astăzi: un traducător bun cunoscător al limbii sursă realizează o traducere brută, după care un poet realizează o stilizare a textului fără să cunoască limba respectivă, cu atât mai puțin cultura și civilizația din care provine respectivul poet. Așa, după mintea lui, schimbă cuvinte și frazeologii. Este la fel de grav ca o traducere dintr-o limbă terță, și textul aproximativ va suna, poate, bine, dar cel mai adesea spiritul, specificul poetului nu va ajunge în limba țintă.

Atunci când fac traducere respect fidelitatea textului original, citesc mai multe volume de poezie ale autorului și las totul să dospească, așa cum îmi place să zic. După care traduc și mai las o vreme, ca să creez o distanță, ca textul să se obiectiveze. În rarele cazuri când fac retroversiune (adică traduc din română în germană sau engleză), totdeauna trimit textul tradus de mine unui vorbitor nativ al limbii respective, pentru a primi sugestii de îmbunătățire a traducerii. Am tradus anul trecut o serie de poezii ale regretatului poet Iustin Panța (din primul său volum de poezie, apărut postum — vezi: https://www.fitralit.ro/31-05-2021-intentiile-tacerii-die-absichten-des-schweigens/) în Revista de traduceri literare, pe care o conduc la Fitralit (publicație lunară, care apare exclusiv online). Este singura revistă de la noi din țară care se ocupă de traducere, retraducere și retroversiune în domeniul literaturii. Revin la traducerea poeziilor lui Iustin Panța în limba germană. Am lucrat cu scriitorul și jurnalistul german Norbert Mappes-Niediek, care mi-a dat sugestii deosebit de prețioase în definitivarea transpunerii poeziilor lui Iustin în germană. Abia după aceea am publicat textele. Este foarte greu să faci retroversiune dacă nu trăiești ani de zile într-o țară în care se vorbește limba în care vrei să traduci. Abia atunci ești la curent cu toate nuanțele limbi care se vorbește. În țara ta înveți o limbă mai degrabă teoretică, nu limba vie a țării respective. Prof. univ. dr. emerit Ștefan Stoenescu (care a emigrat în SUA, unde a predat la Cornell University) și care mi-a fost profesor la Universitatea din București, a realizat o traducere în engleză a poeziilor lui Mircea Ivănescu încă înainte de 1989. Nu a publicat-o însă până nu a dat textele la nu mai puțin de patruv(!) profesori universitari din Marea Britanie și SUA pentru a-i oferi sugestii. Iată o dovadă de adevărat profesionalism, de etică a celui care face retroversiune literară.

R.Ș.: Care a fost cea mai dificilă, de nerezolvat, poate, problemă pe care ai întâmpinat-o ca traducător?

P.S.: Traduceam un volum de poeme ale unui excelent performer de poezie, care lucra și cu muzicieni în performence, cu o voce remarcabilă pentru recitat, regretatul poet austriac Christian Loidl. Pe atunci, la sfârșitul anilor ’90 ai secolului trecut, nu prea era internet și îi scriam scrisori, ca să-i mai pun întrebări. Folosea o limbă germană elevată, dar deosebit de modernă, pe potriva creaților sale literare. Și ajung la o poezie cu care mi-am bătut capul. Era perioada în care-și renova apartamentul la Viena. Un pictor, bun prieten, dar și excelent meseriaș, se ocupa de lucrări. Și Chris scrie o poezie inspirată de renovări. Tot încerc să înțeleg, ca să pot traduce. Și tot pun întrebări. Chris, care era foarte amabil și sensibil, la un moment dat îmi mărturisește: a scris textul sub influența substanțelor hipnotice, așa că nici el nu mai e sigur ce înseamnă. Așa că-mi dă mână liberă să traduc cum mă taie capul. N-am luat substanțe, ca să intru și eu în transă, ci am tradus în ceea ce cred că era spiritul poeziei lui, mai original și ușchit. Și a ieșit bine. Cel puțin așa a zis el, când a auzit textul în română. El nu știa română, dar i-a sunat bine.

R.Ș.: Ești un autor cu multe lecturi publice la activ, atât în țară, cât și în străinătate. Care consideri că a fost, până acum, cel mai mare succes al tău la o lectură publică și unde?

P.S.: Îmi aduc aminte de primul meu festival în străinătate, la Medellín, în Columbia, unde este un festival incredibil de frumos, organizat de poetul Fernando Rendón. Acolo, au venit, în 1999, nu mai puțin de 100.000 de spectatori, în șapte zile, să asculte poezie! Te simțeai ca un star rock când recitai, la închiderea festivalului, în fața a 7.000 de oameni numai ochi și urechi pentru poezie. Trebuia să citească un poet din Chile. Venise din timp la festival și era beat de trei zile, așa că Fernando și-a dat seama că nu va fi în stare să recite. M-a rugat pe mine să citesc din poezia mea în locul lui când îi va veni rândul. Poetul chilian a încercat să urce pe scenă, dar era așa de abțiguit, că n-a putut să urce scările și a cerut să fie sprijinit, ca să ajungă pe scenă. Oricum, a încercat să citească, dar nu se înțelegea un cuvânt, așa că a plecat, huiduit de oamenii cărora nu le făcea plăcere să fie batjocoriți. Am urmat eu. La sfârșitul recitării au fost aplauze, vreo 250 de oameni se adunaseră în jurul scenei amenajate pentru lectură în aer liber. La sfârșit, mi s-au cerut autografe pe antologia festivalului, pe foi de hârtie, în caiete școlare. Eu am fost însă impresionat de o femeie, nu tânără, nu bătrână, care mi-a întins mâna. Am dat mâna cu ea. N-a fost însă asta. A cerut să-i semnez în palmă cu pixul, la care un poet german a râs, spunând că n-o să se mai spele o lună, ca să rămână întipărită semnătura mea în palma ei. La fel ca poeziile de dragoste pe care le-am recitat și care i se întipăriseră în suflet.

R.Ș.: Ce crezi că ar fi de schimbat în viața literară de la noi astfel încât publicul cititor să fie (și) mai interesat de cărțile scriitorilor români contemporani?

P.S.: În primul rând, trebuie recitaluri poetice. Când sunt invitați să recite, poeții și poetele trebuie să-și prezinte poeziile în așa fel încât să trezească interesul publicului, nu să le citească neinspirat și neinteresant. Ca performer, o fac asemenea unui actor, uneori însoțit de un instrumentist. Dacă poezia nu devine un spectacol demn de urmărit, ne vom pierde publicul și, de asemenea, cititorii. Cum spunea și marea poetă americană Anne Waldman că și-au dat seama mai mulți poeți prin anii șaizeci ai secolului trecut că sunt atâtea forme de artă care le fac concurență, încât trebuie să facă ceva pentru a scoate poezia din conul de umbră. Iar Anne, un mare performer de poezie, lucrează cu instrumentiști și chiar cu dansatori, așa încât performance-urile ei sunt adevărate spectacole. Nu toți poeții vor putea să devină actori ai poeziilor lor, dar această modalitate de prezentare a poeziei poate să convingă iarăși iubitorii de artă că poezia merită să fie ascultată sau citită și după absolvirea liceului. Același lucru se poate face pentru proză. Prozatorii se simt frustrați că nu li se citește opera în public și sunt invidioși pe poeți. Greșit. Îți mai aduci aminte cât de bine au citit la Graz — în 2008 — actorii austrieci, spre pildă, proza lui Dan Lungu sau a lui Cătălin Dorian Florescu. Nicio clipă de plictis, nimeni n-a plecat de la lectură.

Ceea ce faci tu, Robert, invitând scriitori la emisiuni de televiziune, la Piper pe limbă, este o modalitate de a face mai cunoscută opera unor scriitori printr-un mediu foarte popular, televiziunea. Mai multe televiziuni ar trebui să facă asta, și astfel va fi mai vizibilă truda scriitorilor cu versurile și cuvintele, iar interesul publicului va crește. Există și platforme online, cum ar fi Poetic a lui Răzvan Țupa, care fac mult pentru poezie, iar în ultima vreme diferitele platforme ale internetului sunt foarte active. La fel, Radio România Cultural este o voce aparte pentru scrierile scriitorilor de valoare din țară, dar și pentru traducerile operelor importante în limba română. Să nu uităm că traducătorii de literatură sunt cei care recreează literatura universală în limba română. Și, totuși, trebuie să ne punem și problema cât mai conteză literatura pentru omul din ziua de azi. Noi trebuie să facem să conteze. Cea mai importantă însă este legătura directă a scriitorului cu cititorul la târguri de carte, prin lecturi în școli, în universități, în centre de cultură și, din ce în ce mai mult, prin platforme online, pe internet.

 

 

 

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Alte subiecte :

Citește și :