Floarea Țuțuianu a absolvit Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din București. Este membră a Uniunii Scriitorilor și a Uniunii Artiștilor Plastici din România. A expus în țară și străinătate. A publicat șapte volume de versuri, însoțite de propriile ilustrații: Femeia pește, 1996; Libresse oblige, 1998; Leul Marcu, 2000; Arta seducției, 2002; Mărinimia Ta, 2012; Corp de literă, 2017.
Premii: Premiul pentru poezie la Festivalul Internațional „Lucian Blaga”, 2007, Cluj; Premiul „Mircea Ciobanu” pentru volumul Corp de literă, oferit de Eugen Negrici, 2018.
Volume traduse: My Dog-the Soul, Noua Zeelandă, 2011; Non voglio invecchiare nel sonno, Italia, 2012; Je gueris avec ma langues, Franța, 2013; The Syllables of Flesh, USA, 2017. Poeziile Floarei Țuțuianu fac parte diverse antologii apărute în țară și în străinătate.
Robert Șerban: În familia ta au fost artiști? Desena, picta, scria cineva? Care a fost primul tău succes de desenator/pictor? Când și cum ți-ai dat seama că ai mână bună și că vei urma calea artelor vizuale?
Floarea Țuțuianu: O, nu! Părinții mei au fost oameni simpli. M-am născut la țară. Singurul lucru amuzant e că numele de fată al mamei era Grigorescu — iar marele pictor s-a născut la Pitaru, la câțiva kilometri de satul unde m-am născut și eu —, o simplă coincidență. În clasele primare desenam și coloram după manualul de limbă română, fără să arăt cuiva desenele. Într-o vacanță de vară, unchiul și mătușa mea au venit, de la Târgoviște, la țară, au văzut desenele și, surprinși, au hotărât să le arate pictoriței Tanți Mihăilescu-Iliescu, căreia i-au plăcut, iar clasa a cincea am urmat-o la Târgoviște — unde am luat primele lecții de desen și culoare. De aceea iubesc orașul. În clasa a noua am dat examen la Liceul de Artă „Nicolae Tonitza”, din București, apoi am intrat, din prima, la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”. Coincidența face ca exact când răspund la acest interviu să am o expoziție de pictură la Muzeul de Artă din Târgoviște.
R.Ș.: Ai avut șansa unor profesori care au fost și pedagogi buni la Institutul de Arte? Cine, dintre artiștii importanți de azi, ți-a fost coleg ori colegă?
F.Ț.: Perioada mea de glorie a fost în liceu. Eram o explozie de culoare și desen. De spontaneitate. Simțeam aceea febrilitate a creației când lucram. Aș fi lucrat încontinuu. Aveam profesori pentru fiecare disciplină: pictură, desen, crochiuri, modelaj, gravură, arte textile, istoria artei… Din perioada liceului îi rețin pe Doina Botez, colega de bancă, cunoscută pictoriță care trăiește la Roma, și pe Silviu Purcărete, celebrul regizor. Și mulți artiști care trăiesc în străinătate, cei mai mulți la Paris. La facultate lucrurile s-au schimbat. Eu am urmat secția de Pictură monumentală, la clasa profesorului Ion Stendl. Lucrurile au devenit mai complexe și diversificate: pictură, desen, foarte mult studiu, compoziție, restaurare, frescă, mozaic. Am câștigat în felul de a gândi compoziția, dar am pierdut culoarea, am desenat mai bine, dar am pierdut spontaneitatea. Și, apoi, un drum foarte lung de ați găsi propriul stil… Mulți colegi de-ai mei au optat pentru restaurare. Eu am rămas pe desen, pictură și, cum am fost și angajată a Institutului Cultural Român, ca grafician — am învățat să lucrez și grafică digitală.
R.Ș.: Tot noaptea scrii poezie? Îți provoci sau aștepți inspirația?
F.Ț.: Tot noaptea, doar că, de la un timp, inspirația vine mai rar, iar în ultimi trei ani, începând cu pandemia, și, acum, cu războiul, nu am găsit forța de a mă detașa, încât să pot lucra. Am făcut schițe, crâmpeie de texte, dar, de fiecare dată, realitatea mi s-a părut mai feroce decât cum încercam eu să o redau. Am o mare admirație pentru colegii mei, artiști sau scriitori, care, în toată această perioadă, au fost productivi și au reușit să scrie sau să picteze.
R.Ș.: Nu te-a tentat proza?
F.Ț.: Ba da. De fapt, lecturile mele, în cea mai mare parte, au fost de proză, mai mult decât de poezie. De la Epopeea lui Ghilgameș, Satyriconul lui Petroniu, Don Quijote al lui Cervantes, până la Proust, Kafka, Joyce, fără a omite scriitorii latino-americani, Marquez, Borges, Llosa — toți m-au fermecat. Cititul era în epoca aceea pasiunea mea number one. Nu aș putea să explic cum am ajuns la poezie. Poate de teama de a nu eșua în proză, nu știu, dar când am debutat cu Femeia pește și s-a bucurat de succes, am mers în această direcție. Poezia mi s-a părut că se scrie mai ușor dacă ai talent și inspirație. La proză cred că trebuie să fii mult mai organizat, să ai un plan, să scrii zilnic, să rescrii până ajungi la forma finală care să te mulțumească.
R.Ș.: Faptul că ești femeie a făcut mai simplu ori mai dificil statutul tău de artistă?
F.Ț.: Nu am simțit că m-a ajutat sau împiedicat condiția de femeie în statutul meu de artistă. În anii ’80 altele erau condițiile, mai degrabă politice… Lucrări cu tematică, participări la Cântarea României, să ai un serviciu, eventual să fii membru de partid — și toate astea pentru a putea intra în UAP. Problema cu adevărat era să îți găsești propriul stil, care să te definească. Or, acest lucru nu se putea face decât desenând și pictând în fiecare zi, având timp liber pentru acest exercițiu continuu, și a nu sta opt ore într-o întreprindere.
R.Ș.: Ce diferențe flagrante sunt între artiștii vizuali și scriitori? Care dintre ei își exhibă egoul mai puternic? De care dintre lumi te simți mai atrasă?
F.Ț.: Atât artiștii vizuali, cât și scriitorii sunt creatori care își concep operele în singurătate. Diferența este că artiștii lucrează cu imaginea, iar scriitorii cu cuvântul. Artiștii, în atelier, în fața pânzei albe, iar scriitorii, în camera lor în fața foii albe sau a monitorului. Ore, zile, luni, doar el și lucrarea sa, între patru pereți, un dialog într-o liniște absolută. Aceasta este asemănarea. Deosebirea este că unii sunt mai tăcuți și în afară momentului creator — artiștii, iar scriitorii sunt mai volubili, uneori chiar mari oratori, deoarece stăpânesc puterea cuvântului. În privința egoului, deși toți creatorii îl au, scriitorii sunt cei care și-l exhibă mai tare. Pornind de la pasiunea pentru citit, cred că de scriitori mă simt mai atrasă.
R.Ș.: Unul dintre titlurile poemelor tale din Corp de literă (Brumar, 2017) este Sunt o poetă minoră. Ce ar însemna, în opinia ta, o poetă majoră?
F.Ț.: Titlul a fost, mai degrabă, o provocare, deoarece mulți poeții majori în timpul vieții au devenit, după trecerea în eternitate, minori, și invers, poeți minori în timpul vieții sau, mai bine zis, necunoscuți au devenit, după trecerea la cele veșnice, importanți. Aș da doar două exemple: Emily Dickinson și Fernando Pessoa. De aceea cred că timpul e piatra de încercare. Cel care dă valoarea operei.
R.Ș.: Dacă ar fi să contraargumentezi spusa că o imagine face cât o mie de cuvinte, care ar fi acele cuvinte pe care le-ai folosi?
F.Ț.: Nu știu dacă voi răspunde direct la această întrebare, dar un răspuns va fi, pentru faptul că eu lucrez atât cu imaginea, cât și cu cuvântul. Atât imaginea, cât și cuvântul produc emoții. Imaginea se adresează ochiului, privirii și produce o emoție de fericire, bucurie, tristețe sau groază, pe care o poți păstra pe retină mult timp. Dacă vrei să povestești imaginea cuiva ai nevoie de cele 1.000 de cuvinte. Pe de altă parte, cuvântul se adresează auzului, cât și privirii. Dacă citim o scriere, o poveste, atunci cuvintele crează imagini: imaginea unui peisaj, a unui personaj. Deci, o imagine poate fi transpusă în cuvinte, după cum cuvintele pot produce, la rândul lor, imagini. Există un fel de conversie între cuvânt și imagine.
R.Ș.: Ai încheiat volumul Poeme platonice? Ești mulțumită de el, e altfel decât cel anterior sau îl continuă?
F.Ț.: Da, volumul Poeme platonice este încheiat din 2016, cu ilustrații cu tot. Pe el voiam să îl public mai întâi. Este un volum care s-a compus plecând de la un poem a lui Fernando Pessoa, adresat unei presupuse iubite cu numele Floarea… Poemul e foarte frumos și, de la el pornind, am scris acest volum: Poeme platonice. În timp ce definitivam volumul, am primi oferta de la editura Brumar, după cum bine știi, pentru Corp de literă, și am început să lucrez la ilustrații, a apărut în 2017 și s-a bucurat de succes, ba a primit și un premiu: Premiul „Mircea Ciobanu”, acordat de domnul Eugen Negrici în cadrul premiilor Uniunii Scriitorilor, în 2018.
R.Ș.: Ce lucrare semnată de tine crezi că te reprezintă cel mai bine și e un (fel de) autoportret?
F.Ț.: Lucrarea „Portret renascentist” — o pictură de 100/100 cm, ulei pe pânză, lucrată în urma cu câțiva ani. Portretul este tema mea preferată, iar această pictură reprezintă un portret feminin în mișcare, care are atârnat de gât un pandantiv ce reprezintă un alt portret renascentist. Lucrarea a participat, anul trecut, la Festivalul de la Spoleto, Italia, unde a obținut Premiul Modigliani, și la Bienala de la Milano, unde a obținut Premiul Maestri a Milano, acordat de Revista Art Now.
R.Ș.: Dacă ar fi să alegi un singur poem al tău pentru o antologie a poeziei universale, care ar fi?
F.Ț.: Acesta ar fi poemul:
Sunt o poetă minoră
Sunt o poetă minoră care va plimba
tava literaturii române pe la curțile europene.
Degeaba.
Măsura unei femei e dată de
glezna subțire și încheietura mâinii.
De aceea Marta Bibesco
a ținut în erecție capetele atâtor bărbați luminați
iar Elena Văcărescu (în fotă și ie). Niciunul.
Lucian Blaga e mut ca o lebădă
Eminescu n-a existat. A existat doar o
țară tristă plină de umor. Cu un
fond principal de cuvinte și o religie orto.
Lumina ne vine întotdeauna de la răsărit.
La apusu-i mare. Mare viitor.
