0.1 C
Timișoara
vineri 22 noiembrie 2024

„Precum un tenisman la serviciu, pot să realizez un as sau să trimit mingea în fileu” Interviu cu scenograful și pictorul Dumitru Popescu

Dumitru Popescu (n. 15.01.1941, în Cosâmbeşti, județul Ialomiţa) este absolvent al Institutului de Arte Plastice „N. Grigorescu” din Bucureşti, secţia de scenografie, promoţia 1966. Membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România, din 1973, la secţia scenografie. Scenograf la Opera Româna din Timişoara (1965–2001). A debutat scenografic în 1967, la Opera Română din Timişoara, cu „Elixirul dragostei” de G. Donizetti. Montări de spectacole: de operă — 30; de operetă — 8; de balet — 21; de teatru — 5; de teatru de păpuşi — 2. Între lucrările reprezentative de pe scena Operei Române din Timişoara sunt de menționat: operă — „Fidelio” de L.v. Beethoven, „Trubadurul” şi „Ernani” de G. Verdi, „Boris Godunov” de M. Musorgski, „Carmen” de G. Bizet, „Cosi Fan Tutte” şi „Flautul fermecat” de W.A. Mozart, „Orlando” de F. Haendel, „Elixirul dragostei” de G. Donizetti; balet — „Carmina Burana” de C. Orff, „Corsarul” de Leo Delibes, „Fântâna din Baccisarai” de B. Asafiev, „Daphnis şi Chloè” de M. Ravel, „Mandarinul miraculous” de B. Bartok, „Dans, dans, dans” de F. Valkay; operetă — „O noapte la Veneţia” de J. Strauss, „Victoria şi al ei husar” şi „Bal la Savoy” de Paul Abraham. Este autorul a nouă expoziţii personale de scenografie și pictură, cea mai recentă fiind cea din 2021, „Orga imaginară în Pădurea de Coral”, la Galeria de Artă „Helios” din Timişoara. Dumitru Popescu este distins cu Premiul „Pro Cultura Timisiensis”, acordat de Consiliul Judeţean Timiş, pentru întreaga operă, 2010.

Robert Șerban: Dacă ar fi să realizați un tablou al anilor debutului, cum ar arăta el, ce-ar conține, cine ar fi personaje de prim-plan? Ce culoare ar avea fundalul?

Dumitru Popescu: Repartizat după absolvirea, în 1966, a Secției de scenografie de la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, din București, unde ne-am pregătit ca scenografi doar pentru teatru de proză, am avut dificultăți la început. Dacă în studenție nu mi-aș fi făcut o educație muzicală în simfonic, poate nici nu m-aș fi adaptat. Directorul de atunci al Operei timișorene, Nicolae Boboc, om de o cultură elevată și un bun pedagog, a intuit în mine materialul de modelat. Și a făcut-o! Fundalul sumbru s-a luminat și am început să zbor, cu sincope, timp de 35 de ani, cât am lucrat la Operă.

R.Ș.: „Prestația scenografului în spectacol este similară cu o expoziție a unui pictor, sculptor sau grafician” — sunt cuvintele dumneavoastră. Ați realizat scenografia la aproape 70 de spectacole, de-a lungul unei activități de 37 de ani. Care ar fi două dintre spectacolele pe care ați vrea să le revedeți exact așa cum le-ați imaginat atunci și de ce?

D.P.: Afirmația mea rămâne valabilă. Vârful creației mele în scenografia de operă a fost și rămâne „Boris Godunov”. În panoplie mai sunt baletele „Carmina Burana”, în coregrafia lui Schneider Alexandru, „Iancu Jianu”, în coregrafia lui Gheorghe Ștefan, și opera „Flautul Fermecat”, în regia lui Alexander Donath.

R.Ș.: Care e regizorul care v-a enervat cel mai tare și cu care ați lucrat cel mai greu?

D.P.: Colaborarea regizor-scenograf e ca o „căsnicie intelectuală”. Conflictele apar, iscate de unul sau de celălalt, dar se estompează din grija comună pentru ca spectacolul să fie sănătos și atractiv. Am amintiri frumoase, dar și dezagreabile. Nu dau nume!

R.Ș.: V-ați dorit să montați ceva anume și n-ați reușit? V-ați imaginat vreun spectacol și el a rămas doar acolo, în imaginație?

D.P.: Repertoriul era impus de alții, fără să fiu consultat. Executam comanda. Mi-am imaginat „Balul mascat” pe un sloi de gheață crăpată, aluzionând spargerea prieteniei dintre cei doi protagoniști, ce iubeau aceeași femeie. Scena vrăjitoarei se petrecea subacvatic, pe o corabie eșuată de ura insinuată între cei doi, marinari fiind. „Mireasa” n-a fost curtată de regizorii sau directorii pasageri și a rămas „fată bătrână” în trei schițe de decor atârnate în atelier.

R.Ș.: Ați avut ucenici în ale scenografiei?

D.P.: Nu! Nu s-a lipit niciunul. Dar nici năvală n-au dat. Însă la Facultatea de Arhitectură din Timișoara am predat un curs de scenografie la anul 6, terminal, și am avut mari satisfacții cu acei studenți cointeresați, care și-au completat imaginația creatoare.

R.Ș.: De când v-ați pensionat faceți aproape zilnic drumul spre atelier, unde pictați. Cum lucrați? În etape, lăsând culorile să se usuce, subiectul să se contureze, ori dintr-un șfung?

D.P.: Pentru expozițiile mele personale gândesc proiectul in nuce, pe o tematică precisă, concretizată, de obicei, în cicluri, cum au fost: „Bărăganul”, „Norii” și „Orga imaginară în Pădurea de Corali”. Din start concep mărimea lucrărilor, echilibrul cromatic și un ritm anume pe simeze. E o deformație de scenograf. Totul este elaborat, fără șfung.

R.Ș.: Oare ce salvează o lucrare de artă de la datare și, apoi, de la moartea prin uitare?

D.P.: În ambele ipostaze, achiziția făcută de persoane fizice sau de muzee, colecții, asociații. Uneori, prin donații, cadouri de suflet pentru suflet.

R.Ș.: Sunteți căsătorit cu o scriitoare originală, Maria Pongratz Popescu, și ați cunoscut bine mediul literar. Ce are el diferit — în bune și rele — față de cel al artiștilor vizuali? Ce nu vă place la scriitori?

D.P.: Dumnezeu mi-a scos în cale o femeie deosebită, care, prima oară, s-a „îndrăgostit” de Boris Godunov, și ulterior de autorul scenografiei, prin 1982. Prin ea m-am apropiat de „tagma scriitorilor” bănățeni, participând frecvent la lansările de carte de la sediul Uniunii Scriitorilor din Timișoara, dar și citindu-le cărțile. Lumea creatorilor de artă e și frumoasă, și dificilă. Orgoliile învrăjbesc, paranoia face victime, dar rămâne o solidaritate.

R.Ș.: Care credeți că este, pe viitor, șansa picturii de șevalet? Mai are resurse să țină interesul privitorilor, tot mai expuși la imagini în mișcare, rapide, cinetice, tot mai tentați cu/de arta conceptuală?

D.P.: Nu știu, nu pot da prognosticuri de viitor. Fiecare creator să-și asume cu sinceritate demersul artistic, indiferent de modalitatea de expresie. Viața o să le limpezească pe toate.

R.Ș.: V-am vizitat, recent, atelierul și l-am văzut acolo pe dirijorul Sergiu Celibidache. Ce plănuiți?

D.P.: Internaut fervent fiind, l-am întâlnit, prin YouTube, pe marele dirijor Sergiu Celibidache, la pupitrul Filarmonicii müncheneze, în concertul „Bolero”, a lui Ravel. Muzica o știam demult, însă filmările cu Celibidache, obsesiv în prim-plan, m-au fascinat. Bagheta era pe ultimul loc. Fizionomia feței lui, de o expresivitate neobișnuită, grăitoare pentru orchestră, pe parcursul celor 17 minute, de la adagio la fortissimo (din final), m-a cucerit. Mi-am propus, după capturarea celor mai reprezentative ipostaze ale trăirii prin mimică, să le imortalizez static printr-un ciclu de portrete în tehnica graficii colorate — practic, prin desen. Proiectul este în stadiu incipient. Vreau să aibă coerență stilistică și cromatică, astfel încât să convingă emoțional. Precum un tenisman „la serviciu”, pot să realizez un as sau să trimit mingea în fileu. E un pariu cu mine însumi. Doamne ajută!

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Alte subiecte :

Citește și :