De când a început războiul din Ucraina auzim mereu despre proiectul rus de denazificare a țării vecine și ne mirăm steril, nepricepând mare lucru. Discursul Kremlinului implică un arc peste aproape opt decenii în care noi știam că s-au petrecut infinit de multe evenimente, că omenirea a parcurs numeroase etape, cu bune și mai puțin bune. Ce caută această „stafie care bântuie” din nou Europa? De unde a venit, de ce s-a întors și, mai ales, ce să facem cu ea? Textul de față nu își propune să intre în dinamica militară a actualului război, ci încearcă să ajungă mai profund în creuzetul mental care a făcut posibilă reîntoarcerea stafiei. Ni s-a tot spus că, odată cu judecățile de la Nürnberg, Ierusalim și Tokyo, nazismul a fost „îngropat”, nimic și nimeni nemaiputând să-l învie. Peste consternarea generală a apărut și recenta declarație a ministrului rus de Externe, Serghei Lavrov, care îl incriminează pe președintele Zelenski de nazism, în ciuda originii sale evreiești. Ceva ne scapă aici și ratăm șansa atât a unui dialog real, cât și a unui conflict militar propriu-zis. Rusia și Ucraina, cu partenerii și susținătorii lor cu tot, trăiesc în două epoci total diferite, ce nu pot comunica între ele. Țintele, valorile, mecanismele, energiile stau în planuri diferite ale istoriei. Poate de aici și atât de multe victime, atâta moarte presărată peste tot, cu cruzime, cu intenție și indolență, în același timp. „Trebuie să admitem că istoria e un mare eșec. Eșec determinat de conflictul insolubil dintre ea și om. Toate marile mișcări istorice săvârșite în numele ființei umane au sfârșit întotdeauna prin a se întoarce împotriva omului, pentru a-l lovi cu cruzime.” (N. Berdiaev).

Luna trecută agenția proguvernamentală RIA Novosti a publicat eseul „Ce ar trebui să facă Rusia cu Ucraina?”, semnat Timofey Sergeytsev. Fiind un susținător declarat al lui Vladimir Putin, politologul menționat prezintă cu emfază „liniile directoare ale politicii ruse actuale”, dând și dându-și curaj. Nu spune de unde și-a extras argumentele, în ce bază se aventurează în sentințele prezentate, dar ne oferă o poartă întredeschisă spre a adulmeca ceva din motivația și scopurile „denazificării”, i.e. din țintele „operațiunii militare speciale” desfășurate de Federația Rusă pe teritoriul Ucrainei. Dincolo de mentalul lumii ruse, textul este încărcat cu afirmații ce frizează absolutul sofismului și al distopiei. Vorbind despre raportul între rațional și irațional în istorie, Nikolai Berdiaev precizează: „Marea experiență înfăptuită de poporul rus revelează tocmai iraționalitatea raționalului”. Minunat punct de plecare, nu-i așa?

Există tendința de a simplifica întreaga ecuație, aruncând totul pe imperativul ca Ucraina să aparțină spațiului mental rus. Peter Pomerantsev, jurnalist și profesor de jurnalism la Londra, menționa în cartea sa Nimic nu e adevărat și totul e posibil: sufletul suprarealist al Noii Rusii (2014) că „presa lui Putin e mai înspăimântătoare decât cea sovietică pentru că nu doar distorsionează adevărul, ci face ca însăși ideea de adevăr să fie nerelevantă”. Ce mai înseamnă, atunci, nazismul și denazificarea? În jargonul actual al Kremlinului, aparent nimic din ceea ce crede restul planetei. Cum e cu putință ca un regim cu care s-a discutat și s-au semnat tratate si convenții cu impact internațional să practice această dublă măsură? Aici specialiștii în teoriile comunicării s-ar lansa în speculații si acuze, dar ne-am propus să nu-i urmăm. Să ne întoarcem în miezul gândirii ruse, atât cât poate fi el intuit, spre a mai căuta un fir.

Naționalismul celei de-a treia Rome

De mai bine de un secol încoace, imaginarul colectiv rus a îmbrățișat convingerea că Moscova e menită să devină A Treia Romă, centru al unui regat de o mie de ani, mântuitor și mesianic în menirea sa. Aici este intersecția în care politicul a invadat gândirea creștină și a „desfigurat-o” (Berdiaev). Omul, spune gânditorul rus, este creat după chip divin, dar nu poate trăi decât în istorie. Întreaga sa existență este captivă între aspirația spre universal și atemporal, respectiv trecerea accelerată a istoriei prin noi și pe lângă ființele noastre. „Istoria s-a dovedit criminală: ea s-a realizat prin violență și prin sânge și nu s-a arătat deloc dispusă să cruțe omul: l-a strivit mereu.” Regimuri ontologice categoric opuse, istoria și absolutul au țintele lor și mecanismele posibile de realizare. Credința, umanismul, atemporalul nu se întâlnesc deloc cu datoria de a împlini aici și acum proiecte pământești: averi, ținuturi, putere. Cum orizontul de așteptare stă într-un dincolo mai apropiat sau mai difuz, nevoia de pământesc ia prin surprindere, descompune, neagă. „Singurul principiu corespunzător creștinismului este afirmarea drepturilor imprescriptibile ale omului. Dar statul admite cu mare dificultate acest lucru. „Pentru că statul are ambițiile și imunitatea sa care-l ascunde și îl întărește. Pentru că statul, explică Berdiaev, este realizarea pe pământ, a unui particular, a unei variante, statul este o interpretare ciuntită a ideii absolute, a universalului. Drepturile universale nu pot fi suficient îndoite pentru a locui între frontierele unui stat. Dimpotrivă, statul frânge universalul spre a întrupa un particular, o vocabulă, un singur sunet din gamele posibile. Atunci când e cupola unei națiuni mici, statul tinde să se izoleze pentru a se proteja, chiar și împotriva propriilor cetățeni. Dacă, însă, e umbrela unui popor numeros, tinde să se extindă nelimitat. Simte că are putere și tot ceea ce îi contestă această putere îi devine dușman. („Ucraina nazistă este un instrument al Vestului folosit pentru a distruge Rusia”, spune articolul din RIA Novosti). Degeaba a contestat atât de multă lume și a comparat armate, întinderi teritoriale și arsenal nuclear! Acestea sunt criterii mundane, profane, insuficient de consistente. Ucraina (sau Finlanda, sau Georgia) prin însăși existența lor, îngrădesc absolutul Rusiei, virtualitatea ca ea să se extindă, să includă, să absoarbă, să transforme. Pentru Rusia, momentul istoric nu e foarte important, contează posibilitatea ca, oricând va considera necesar, elita rusească să poată extinde statul. În termenii lui Berdiaev, are nevoie de libertatea de a împlini necesitatea extinderii. Destinul mesianic. Planul divin. Ceea ce noi înțelegem prin libertate se definește în termeni pământești, referitori la oameni și nații. Dar pentru Rusia „omul e o unitate statistică” (Berdiaev), doar statul contează. Statul care e imaterial și poate accede spre universal. Istoria, am continua ideea, este șirul conflictelor dintre entități imateriale care, pentru a-și asigura întruparea, ucid: oameni, idei, culturi. „Valoarea proprie a unei națiuni se exprimă, înainte de toate, în cultura sa, și nu în stat.” (Berdiaev). De aceea și Vladimir Putin încearcă să împacheteze crimele din teatrul de război în evocarea marilor nume ale culturii ruse. Însă „A Treia Romă” a prins contur și nu luptă cu argumente, ci cu instrumentele unui stat. „Mesianismul a fost transferat asupra împărăției Cezarului, deși ar fi trebuit să se întoarcă spre împărăția Spiritului.” (Berdiaev). Cezaul a „arestat” cultura între frontiere, în loc să o lase să respire și să inspire dincolo de ele. Contradicția tocmai de aici provine, din tentativa de a da substanță absolută unui subiect politic și militar (de)legitimat în istorie. În alternanță și pieire. În materialitate. Iar pentru aceasta, „Rusia trebuie să se recunoască pe sine drept singura autoritate rămasă pentru a proteja și păstra valorile Europei istorice (ale Lumii Vechi), spune articolul RIA Novosti. În această calitate, de întrupare a celei de-A Treia Rome, singura autentică și legitimă, Rusia trebuie să denazifice Ucraina și, apoi, să submineze „totalitarismul occidental, programele impuse cu scopul de a degrada și dezintegra civilizația, mecanismele de subjugare (utilizate de, n.n.) Occident. În lumea lor, imaginat absolută, pură și nepieritoare, liderii de la Kremlin înțeleg că au o misiune mântuitoare asupra întregii planete. Nu contează timpul, capabilitățile prezente, căci nu e totul despre armată. E despre divinitate și ancorarea agendei ruse dincolo de istorie.

Din acest motiv, timpul ne joacă feste. Pentru noi, „pământenii” au trecut opt decenii de la finalul celui de-Al Doilea Război Mondial. În lumea universalului (pretins și asumat), acestea se pot întoarce, comprima sau ondula nu după vreun calendar scris de oameni, ci după necesitățile unei misiuni sacre pe care „doar Rusia o poate îndeplini”. Așa cum, în cultura populară sau în creștinism, marile sărbători sunt trăite ca o re-editare, re-facere și reconstrucție, aici și acum, a evenimentelor primordiale (nașterea Mântuitorului, botezul, învierea), tot astfel, într-un asemenea mental, Rusia reintră în timpul istoric, nu cel actual, ci acela al Marelui Război Patriotic, în care „a învins nazismul”. Suprapunerea supărătoare pentru mulți cei de azi între Rusia și Uniunea Sovietică nu trebuie să sperie, ea se face „natural”, pentru a intra în context. Amintim că în concertul susținut în Moscova la începutul războiului contra Ucrainei, s-a cântat despre URSS. Așadar, în imaginarul rus, personajele sunt URSS și, evident, adversarul ei, nazismul. A „extrage” Ucraina din URSS nu poate fi decât un act nazist care trebuie pedepsit ca atare, pentru că naționalismul ucrainian s-a manifestat (în 1991, pe Maidan, în Donbas și acum) ca adversar al celei de-A Treia Rome. O mișcare particulară, locală în contra unui stat misionar, deci universal. Sigur că Berdiaev distinge cu claritate între naționalitate și naționalism, ultimul fiind mânat de ură și xenofobie. Până la urmă să nu uităm că, în toată propaganda sovietică, ucrainienii erau reprezentați drept „byki/boi”, „kuguty/cocoși”, țărani lacomi sau kolkhoznici. (cf. M. Riabchuk). Aceste specimene subdezvoltate vorbesc despre independență și naționalism ucrainian tocmai pentru că „nu înțeleg, inculți cum sunt”, misiunea colectivității din care fac parte. Împotriva unei asemenea oferte universale, nu pot sta decât naziștii, iar acum e momentul să fie puși la punct. Așadar, „ce trebuie să facă Rusia cu Ucraina”?

Denazificarea — cf. RIA Novosti

            Premisa întregii „operațiuni speciale” este faptul că în ultimele trei decenii (!!!) naziștii au aplicat „teroarea totală în orașele rusești Odesa, Harkov, Dnipro și Mariupol”. Populația s-a supus acestui plan și a ajuns să-l susțină implicit. Naziștii au folosit școlile, teatrele și presa pentru a schimba modul de gândire al pașnicei populații pe care au mobilizat-o împotriva Rusiei. Așadar, se spune în articolul-manifest, în primul rând trebuie „distruși toți naziștii: Forțele Armate, Batalioanele Naționale și Apărarea Teritorială”. În traducere, armata, forțele speciale și apărarea civilă. (Seamănă, cumva, cu Katyn?) Apoi, toți cei ce scapă cu viață vor fi judecați într-un Tribunal Nürnberg organizat de Rusia, iar cei ce nu vor fi condamnați, dar au slujit „nazismului” vor fi duși în lagăre de muncă și reeducare. Se estimează că va fi nevoie de cel puțin o generație nouă, născută după acest război și crescută cu o altă educație spre a fi capabilă să-și înțeleagă locul și rolul în lumea mântuită. De aceea, vor fi distruse toate cărțile și materialele folosite de „propaganda nazistă”, aplicându-se „o cenzură severă” asupra tuturor materialelor scrise sau video. În acest fel va dispărea „naționalismul ucrainean”, căci „denazificarea trebuie să fie o de-ucrainizare” a populației, aceasta urmând a se identifica fie în Malorossiya fie în Novorossiya. (Rusia veche sau cea nouă.) Naționalismul, se arată în document, a fost un instrument al comuniștilor, preluat apoi de forțele occidentale, instrument ce va trebui „adus acasă și golit de funcția politică”. În același scop, denazificarea trebuie să fie o „de-europenizare” pentru că „banderismul” (formula ucraineană extrem naționalistă interbelică) reprezintă (!!!) „o deghizare a proiectului european al Ucrainei naziste”. Teritoriul de azi al Ucrainei trebuie să intre „în spațiul informațional rusesc”, ideologia nazistă trebuie interzisă pentru următorii 25 de ani, sub supraveghere strictă, iar normele de denazificare vor fi incluse în constituțiile republicilor populare ce se vor constitui (!). Partea catolică fiind nedemnă și imposibil de mântuit, va rămâne în afara Rusiei, acolo unde se vor ascunde toți „cei ce urăsc Rusia”. Vor fi ținuți la distanță de o zonă „de excludere”, neutră, ce va proteja lumea cea nouă. „Ucrainismul este un construct artificial antirusesc” și este datoria Rusiei să intervină, eliberând populația de teroare, violență și dezinformare. Și este, spunem noi, datoria noastră să decelăm adevărul de utopii și mesianisme pământești, dacă vrem ca viețile noastre să mai aibă vreun sens!