Toți suntem într-un proiect. Sau avem unul. Sau aplicăm, lucrăm la unul. Când scriu aceste rânduri nu m-aș mira să apară la matinalul de pe un post TV o formație, o solistă care să ne prezinte noul ei proiect. Nu live, fiindcă e prea devreme, dar sigur ne va plăcea: un proiect foarte frumos. Sau un actor, sau un regizor pentru care orice proiect e o provocare. Asta dacă nu ies la o cafea pe lângă Centrul de Proiecte Timișoara și ratez vreun Răzvan și, desigur, vreun Dani. Sau ultimele știri despre proiectul de țară al României.
„Proiectul nostru, stăpânul nostru”, aș spune, ca un ospătar de altădată, de Conti, și eu, cel care, cu puțin ghinion, puteam ajunge relativ ușor proiectant. Cândva, înainte de 1990.
Dar nu biografia mea e importantă. Și totuși, e și ea un proiect. În care, vorba lui Liiceanu, uneori încremenesc. Ca o garsonieră în Cluj, de 11 mp, în fața unui fotograf profesionist. Cel căutat de MAI cu ceva timp în urmă? Pentru angajare! Poate el, poate frate-su. Măcar văru-su, după rucsacul plin cu scule „profesionale” din spate. Și după hanorac, și după ghete, și după glugă. După tot. Deci și după părerea mea.
E cazul aici să vin cu o mărturisire. Eu, când sunt prostit, mă conformez: încremenesc în propriul proiect. Ca în definiția dată prostiei de directorul general Humanitas. Pentru că pur și simplu proiectul meu pălește oricând în fața unuia cu față „superumană”: cultură, educație, ecologie, sănătate etc. Un proiect finanțat, în comparație cu al meu. Cu mine, care trebuie, de bine, de rău, să mă autofinanțez.
Dar să n-o mai lungesc. Și eu sunt angajat pe proiecte, oricât de dincolo de context aș vrea să fiu. Și dacă vreau asta, trebuie să trec prin ele. Să fac o casă, un copil, să sădesc un pom. Și să am un proiect de weekend nu numai acasă pentru copilul meu. Ci și în aer liber, la iarbă verde, sub un pom. Un proiect în care copilul să învețe să prețuiască natura și să o protejeze. Unul generos, ca toate celelalte decontate și prin poze pe Facebook. Sau mai ales prin ele.
La un astfel de proiect am participat sâmbăta trecută. Subiectul însă a fost atât de departe de predicat, încât m-am gândit din nou la garsoniera de Cluj. Care, bine fotografiată, din mică părea chiar mare. Ce legătură are locuința asta cu proiectul la care am participat? Una de… viceversa. Proiectul „meu”, bine fotografiat și el, din mare părea chiar mic. Adică dens, fără să fi fost.
P.S.: Nu din lașitate jurnalistică sau, și mai grav, parentală n-am dat elementele de identificare ale proiectului din weekend. Ci dintr-o pudoare față de natură, cu atât mai mult cu cât educația ecologică a fost subiectul proiectului care, fără să vrea, și-a atins scopul. Dezamăgindu-mi fiica înverșunată în muncă, i-a oferit ce-și propusese undeva, la punctul „z”: petrecerea unui ceas de joacă la iarbă verde.
Și mai am argument forte: de fapt, sunt laș în fața naturii umane. Care, ca orice natură, își cere drepturile, chiar dacă ne place sau nu. Mai ales în România. Cea de azi, ca și cea de ieri.