Viorica Răduţă s-a născut pe 6 noiembrie 1951, în comuna Valea Sălciei, judeţul Buzău. A absolvit Facultatea de Filologie, Secţia Română-Franceză, la Universitatea din Bucureşti (1976). Profesoară de limba franceză în comuna Gugeşti, până în 1980, când se mută în Boldeşti Scăeni. Lucrează la Fabrica de Cartoane şi Confecţii Scăeni ca inspector cu probleme de învăţământ. În 1990 se titularizează, prin examen, în învăţământ. A fost profesor titular de limba română la Colegiul Naţional „Al.I. Cuza”, Ploieşti.
A debutat cu poeme în SLAST, 1987. Debut editorial cu volumul de versuri Patimi după mine, Editura Novelnet, urmat de lipsă la psalmi, Altvision, 2000. Urmează Al 13-lea Iov, Editura Eminescu (2003), când amintirile corpuri subtile, Editura E 9 (2007), Viaţă de apă de uscat, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă (2008), cam toţi murim, Editura Limes (2010), Mama întreabă dacă stau până seara, Editura Limes (2013), Când se duc în uitare, Editura Pleiade (2015), Arsura umblă după trup, Editura Next Page (2018), O sută şi una de poezii, Editura Academiei Române, 2019, Ai moartea pe faţă, Editura Casa de Pariuri Literare. A publicat eseuri: Graalul fără Graal, 2002, şi Interpolări şi interpolări, 2007. După prozele experimentale Înainte de exod (1998) şi Irozi (2001), apar romanele Hidrapulper, 2007, Ideea Europeană, În exod, Cartea Românească, 2008, Mamamea moarte, 2008, Casa Cărţii de Ştiinţă. Publică proza În două lumi (2013), Cartea Românească, Vremea Moroiului, 2015, roman, Cartea Românească, Oraşul închis, Polirom, 2017 (premiul Cartea anului 2017 pentru proză, Filiala Proză Bucureşti), Un calcan pe Lipscani, Casa de Pariuri Literare, 2021.
A publicat microeseuri în volumele colective: Actele colocviilor de critică, 2016, Editura M.L.R., Cât de frumos poate fi un oraş urât, Editura Asociația pentru Educație și Dezvoltare Urbană, 2016, Prof de română, o altfel de antologie de texte, 2018, Casa de Pariuri Literare, coordonator Cristian Cosma. Coautoare la volumul Cartea orașelor, coordonator Andreea Răsuceanu, Humanitas, 2021. Este membră a Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Proză, București.
Robert Șerban: De ce publicați poeziile pe care le scrieți?
Viorica Răduță: Pentru că publicarea înseamnă văzul și auzul textului. Ai nevoie de aceste… simțuri pentru a-l face trăitor. Viața scrisului poate fi și amânată, dar asta ține de receptare. Care, da, poate să fie/este des alter/ată.
R.Ș.: Nu e scrisul viciat de premiza că el va deveni public, la un moment dat, că nu rămâne anonim, ca un bun necesar numai autorului?
V.R.: Scrisul e ca rugăciunea, mai ales când vorbim de poezie, dar și rugăciunea vrea tot dialog, numai că unul cu har, de o parte și de alta. Textul nu pierde, în zilele noastre de tortură, a actualităților posesive, odată cu semnătura autorului decât dacă celălalt, critic profesionist sau lector obișnuit, are gustul critic înstrăinat. Când scrii, oricum, ai senzația că ești unul dintre anonimi, nu știi ce iese. Un bun, întrebați? Era să mă gândesc la ceea ce găsim în textul lui Creangă, marfa omului, dar autorul deja avea un… ascultător, nu?
R.Ș.: Când deschideți o carte de poezie a unui alt poet, ce așteptați de la ea?
V.R.: Comparația, dar pot citi și fără vreo frustrare, invidie, căutare etc. Mă bucur de orice scriitor deosebit, e un exercițiu de gust critic, pe care îl am dinaintea unei masive lecturi sau a scrisului propriu-zis. Atunci când am citit Bătrânul și marea nu aveam vârsta potrivită, nici la Ghilgameș, dar măreția lor m-a împlinit. O senzualitate pe care mi-o permit și azi, dar lecturile sunt mult, mult mai selective.
R.Ș.: Puteți scrie concomitent și poezie, și proză? Se potențează sau se vampirizează una pe alta?
V.R.: Da, nu pot altfel. Cu poezia stau în firea mea, dar am și un alter, sub vraja acelui drăcuşor de Amestec al actualității cu memoria, colectivă sau personală. Știu, Coana Leanca se pare că a ameţit de la atâția literaţi, care mai de care mai supra/estimaţi, care subapreciaţi, dar merge întru netezirea a toate (!?).
Mai întâi a fost poezia, venea din „părinți”, dar tot de acolo m-am situat continuu între lirism şi narațiune. Spațiul meu este acest „între”. Și e fiinţat, locuit cu/ca text. Știu că, la o primă lectură, pentru doza de lirism din proză, lectorul, profesionist sau nu, îşi ascute dinţii „costelivi”. Să meargă la „fierar’ dacă un motiv pentru Nobel (pentru Herta Muller), densitatea lirică în… proză, nu îl convinge.
În ce mă priveşte, scriu şi simt diferit proza şi poezia, ca stare, ca durată, ca revelaţie. Poezia se furişează. Când am zis că nu, nu mai, nu mai scriu, apare. Adâncul trebuie să ţâşnească în vers, e în firea celui preaplin. Proza vine din lumile trăite (satul de origine, oraşul adolescenţei, comuna vasluiană a stagiului meu de profesor, fabrica de hârtie, celălalt oraş adoptiv, Ploieşti, apoi oraşul studenţiei şi al bântuirilor mature, Bucureşti, cu bucăţi de realitate și memorie. La un moment dat, oameni, evenimente şi locuri au căpătat dreptul la fiinţă, text/ură. M-am împăcat cu stările mele duble (dacă uităm eseul și critica); scriu poezie pentru că e ca o fântână arteziană, iese la suprafață. Când merg spre construcţie, o formulă de roman, cu încărcătura lui, uneori, poeticească, simt că lirismul transmite stările adânci în plin eveniment, epicitate. Că se împiedică în orizontul de aşteptare al lectorului, cu destule excepții, firește, nu e supărare.
Îmi este dragă părerea Danei Pîrvan la Oraşul închis, clarvăzătoare, că lirismul nu diluează naraţiunea, mai ales că varietatea registrelor stilistice ar trebui avută în vedere de fiecare dată. Vreun Ochilă zăreşte în aiastă formulă narativă o poetică (nu un simplu melanj), mai aproape de ritmul din vise și, da, din realitate. Nu știu de ce proza trebuie să fie mai…logică față de realitate.
Poezia mă trezește, e revelaţie, şi când pare doar reacţie la vreun moment contemporan sau memorialistic, proza vine din „viaţa cea de azi”, dar și de ieri, cu acele gânduri/căderi în sine, altfel spus cu stări/vederi transpuse și poematic.
Mi se pun întrebări privind atât fundătura existenţială a lumilor mele ficţionale „fără speranţă”, cât şi asupra formulei romaneşti, mai ales că pentru unii sunt mai mult poetă, pentru alţii prozatoare. Dacă mi-ar fi gândul numai la drobul de sare de azi, critica literară, promovarea, de multe ori aleatorie, aş spune că cele două scriituri au alte glasuri, alte fundături, dar acelaşi „stil”. O să aduc un martor, care nu a avut în vedere genul de încadrare. Un coleg, cu care discutam în pauze cum e cu vreun volum din Orbitor, mi-a dăruit un letopiseț de prin 1930 și un… „testament”, telefonul că trebuie să plece la spital. Citise În două lumi despre liceul lui, simplist spus, de două ori. Îi plăcuse și voia să ştiu. Moartea îl prindea la fiecare semafor din oraş sau aşa zicea, dar numai după telefon toate opririle astea l-au ținut în furnir.
Proza e „neodihnă”. Se scrie uşor, dar după o gestaţie îndelungată. Poezia trece la urgenţe, dispare dacă nu i-ai dat trup/text. Cere un loc şi un timp anume, ca într-o căutare a centrului. Suspendă cu totul timpul/timpurile (sper că şi poemele o fac). Chiar îi în volumul comemorării morţilor de la Colectiv, Arsura umblă după trup, Christian Crăciun surprinde, însă, cel mai bine faptul că e vorba de o extragere a eului liric, de folosirea „biografemelor” nu cu funcţie referenţială, ci cu o curgere a toate în moarte/sincroni(zar)e. În proză sunt ca într-un laborator alchimic, urmează să proiectez pe „pânză” personajele, mişcarea lor. Nu am tentaţia ca povestea să iasă aşa de mult la vedere. Ştiu că ochiul soacrei, receptarea, încă nu e prezent şi am libertatea să scot din lumea din linii şi situaţii după unghiul propriu şi cu elementele mele de compoziţie.
R.Ș.: Există inspirație sau nu? Dacă da, cum îi arată portretul?
V.R.: Ca Mona Lisa, enigmatică foarte. Își strecoară zâmbetul (sau ironia!?) cu care anulează timpul sau gândul la lume, la vreo receptare…
R.Ș.: Scriind despre moarte, cum o faceți în mai toate cărțile dumneavoastră, faceți și un exercițiu de exorcizare a ei, sau unul de îmblânzire?
V.R.: Și una, și alta. Tema centrală, moartea, să zicem, vine din faptul că în lumile noastre limita e cam… laic întrezărită. Asta mă provoacă. Sigur, și prin morții mei. Îmi amintesc ziua din salcâmii înfloriţi la moartea tatei, tot salcâmi au fost și la moartea bunicii, trecuți în liliacul mov din fereastră, cum și apusurile de Râmnic sunt mov, inclusiv pe „strada mea moartea” sau în pânza din Ai moartea pe față. Și în stările limită se strecoară, surprinzător, amănuntul. Tata a fost cam iute la plecare, mi-a cumpărat un ceas mare cu o curea de blugi. L-am păstrat și după ce nucul s-a uscat. S-a uscat şi câinele. Mama a plecat cu întrebarea dacă e cineva la poartă. Bastonul ei de corn bătea acolo. Dar cel mai mult am trăit și am notat şoapta ca o respirație prin uşă deschisă în mama întreabă dacă stau până seara. Nu aleg proza sau poezia, ar însemna să întreb, ca sătenii din basm, dacă avea Ghiuro cap sau n-avea.
R.Ș.: Sunteți între autorii pentru care scrisul are rol terapeutic. La ce altceva mai este bun scrisul de literatură?
V.R.: Spuneam odată că lumile mă locuiesc obsesiv până le scriu. Fără memorie, până şi prezentul (unui individ sau popor) ar fi gol. Te-ar privi un neant. Închisoarea din Râmnicu Sărat sau istoria unui loc, al Ploieștiului, de pildă, rulau deja cu un revelator, scrisul. Mi-am asumat developarea, chiar a ororilor. Scrisul Orașului închis m-a liniștit, momentul groazei din pântecele oraşului meu, ca un mormânt, se distanța. A-l ţine ascuns era încă o condamnare a memoriei. Ca și legendele Ploieștiului vechi. Sper să facem prin scriitură o iluzie de optică/viziune care ne conduce spre momentul re-cunoaşterii, conştientizării adevărului, chiar şi a părţii lui întunecate, și, prin asta, purificator. Prin scriitură se atinge i/luminarea, lumea ajunge la celălalt, ne-a eliberat. Nu e sacră prin teme, întâmplări, epicitate mascată sau nu, stil chiar, ci prin stările dinăuntru şi dinafară. E ritm, loc şi timp, curgere şi oprire, zicere pe care trupul/textul le ţine, ca pe un suflu. Dacă cititorul intră, odată cu „verbul”, în starea de interior a semnatarului, acesta a reuşit, artistic, strămutarea de puteri. Poate încăpea atâta sacru şi atâta cotidian cât reuşeşte să facă un alchimist cu verbul său. Dozajul îi aparţine autorului. Ar trebui și criticului. De altfel, „fraza” există în lumea pe care o aduci la suprafaţă. Când ai dat de ea, poţi începe spunerea/scriitura. Care te absolvă de „gravitaţie”, viaţa noastră cea comună, dar, mai ales de sperietura limitei.
R.Ș.: Țineți jurnal?
V.R.: Nu, mi se pare că ține de viața privată, cum suna la prima dumneavoastră întrebare. Memoriile ar fi altceva. Dar așa-zisa prospețime a jurnalului este, pentru mine, o capcană de proporție, o dizarmonie. Să dai sens evenimentului în timpul trăirii este o alteritate. Mi-aș recompune identitatea din aceste vizionări prin lupa scrisului imediat? De fapt, nu poți scrie exact peste momentul trăit, această simultaneitate e un fals. Cine poate face o simultaneitate de acest fel, cine așa simte, e în regulă. Sunt jurnale care uimesc tocmai pentru că reușesc prospețimea, dar ea se dovedește a veni tot dintr-un… instinct, cel literar.
R.Ș.: Ce înseamnă succes literar? Contează pentru scriitorul care sunteți?
V.R.: Succesul e păcăleala de ieri și de azi. Nu dau exemple, le știți, dar nici nu doresc să-l duc pe o singură linie pentru că dumnealui are balans, umblă și pe muchie de… interpretare. Unii îi spun noroc, alții destin, să fie sănătoși! Timpul știe ce face. Dacă el ar scrie, de fapt o face, nu am mai avea mutația sau obsesia valorilor, ne/recunoașterea, propaganda (i se spune promovare, dar una deseori stridentă). Totuși, după ani de citit și scris, de urmărit, cum spuneam, destine și buclucașul cela, norocul, întâlnesc prea des evaluarea sub presiune ideologică, de grup, ceată, „foncţie” şi alte „mecanisme”, fie și publicitare, la vreun critic sau doar lector simplu, întâlnesc „gustul”, uneori necopt sau prea copt de interese, adaptat la vremuri de ierarhizare ad-hoc, de amiciţie, „emoţiune” sau farsă, era să spun falsă autoritate. ’Mnealui, spiritul critic, s-a cimentat, osificat şi înălţat pe stâncile… fatalităţii caragialiene. Sigur că nu vreau să uniformizez starea gustului, dar actualitatea literară oferă și asta.
R.Ș.: Ați fost profesoară de limba română. Dacă un părinte v-ar întreba acum care să fie cele opt cărți pe care e musai să le citească atât el, cât și copilul său, ce i-ați răspunde?
V.R.: Nu, nu opt, e sărac numărul… Numărul îmi amintește de întâmplări grele din predarea la liceu. Erau părinți care nu înțelegeau de ce le cer, fără vreun rest, lectura operei. Copilul meu citește pentru prima dată, spunea. Câte cărți, răspundeam, pentru Bac sunt doar câteva… Bătătorita operă literară, esenţa ei, cum ar veni, cere o formulă/figură, şi la receptare. Încă de pe băncile școlii. Nu cărţile repetitive sau lejere ajung la conţinut şi expresie în acelaşi timp, noi sau vechi. De altfel, pledam și pentru cărți actuale, poezie sau proză. O distanţă faţă de ce înseamnă reţetă literară, gust de lectură de-format tocmai prin promovarea scriitorilor de capă şi spadă duc la despărţiri forţate dintre trupul şi sufletul unei cărţi. Se ajunge ca tocmai cea potrivită, necesară cu vârsta elevului întru formarea gustului de lectură să nu fie vizată de programe, prin urmare, nici „vorb(it)ă”, comentată. Nu se naşte „parfumul”, esenţa operei în grabă, cu fulgere şi tunete sau cu gravitatea unor omiteri (de lectură), motivate grotesc de criterii și cerințe în facerea manualelor și programelor. La cina de taină a literaturii nu prea încap trădările de la… valoare și oportunitate.
Da, m-am lovit de un Chisăliţă, cel de la Putna, cu paharul distrus, unul scump, dar dumnealui nici nu conștientizează, adormit pe funcție sau ale lui criterii, subiective și anchilozate adesea. Iar la actuala invazie literară, unde şi fâneaţa se coseşte pe apucate, şi fânul se strânge într-o noapte cu ajutorul vârcolacilor şi povestaşilor aleatorii (unde să-și mai pună și noutăți, nu mai are loc în bibliotecă). Aşadar, realitatea e minată fie de vechimea unor autori, înțepenit un Don Quijote?, fie de modul de promovare actual, în care se descurcă cine poate. Apoi, pentru a forma nu e de ajuns doar fragmentul de text (altfel, cu efecte benefice), fără circulația sângelui, suflului, și asta, suflarea i-o dă lectura întregului. Nu mi-am propus să discut bolile școlii, dar în receptarea operei literare am dat și de ele, prădătoare fiind ca orice rău, interesat sau nu de vasul lui… Chisăliță, un alter fără văz şi auz potrivit, la fel ca un cititor neavizat sau cu alte obiective. Altfel sunt și exemple de bun și ales gust.
R.Ș.: Care este poemul cu care ați participa la o antologie mondială de poezie?
V.R.: E treabă grea, poate cu ziua departe din volumul mama întreabă dacă stau până seara:
îi cade o depărtare pe trup/ apoi o îmbracă// vântul bate în tablele casei/ cu pași mari/ mama e umbra lui// fuge pielea de pe mine, spune/ are să treacă, spun// nu mai trece// vântul e deodată lucrul ei de mână/ își trage picioare de nuntă/ dar mâinile rămân afară// mama întreabă când se face ziuă/ vântul pleacă din piele și ea întreabă/ cu depărtarea din lâna spălată/ din lâna toarsă din lâna împletită/ suflarea e în mâinile ei/ când/ când.
