Gheorghe Șfaițer este membru al cinecluburilor CFR Timișoara și „Gaudeamus” al Casei Studenților din Timișoara (din 1968). A fost operator de imagine la TVR (1972–1985), director de imagine la TVR (1990–2015), profesor (asociat) de artă și tehnică cinematografică la Cineclubul „Gaudeamus” și la Cineclubul „Studio A” de la Casa Armatei din Timișoara (1980–1990). Lector universitar la Facultatea de Design din cadrul Universității Tibiscus din Timișoara (din 1994 până în 2004) și la Facultatea de Arte și Design din cadrul Universității de Vest din Timișoara (din 2004 până în prezent). Este doctor în Arte Plastice și Decorative (din 2011) și membru al Uniunii Cineaștilor din România (din 2011). A scris cartea Becul peticit, explorări teoretice și practice în artele vizual-cinetice (2014). Este autor de filme documentare, experimentale și de ficțiune, premiate la mai multe festivaluri de profil din țară și străinătate; autor de lucrări de artă video și instalații video-art, prezentate în mai multe expoziții de artă contemporană.
Robert Șerban: Îți amintești care a fost prima fotografie pe care ai făcut-o și de la care nu-ți mai puteai lua ochii? Când s-a întâmplat asta? Care a fost primul tău succes de fotograf?
Gheorghe Șfaițer: Eram copil, aveam 11 ani când tatăl meu — care cumpărase de ceva timp un aparat de fotografiat Zorki 4 — mi l-a dat în mână, într-una dintre zile, mi-a arătat cum să procedez și să-i fac lui o fotografie. A treia zi după ce a scos filmul și fotografiile de la developat, l-am auzit râzând și lăudându-se la prietenii de familie: „Uită-te, domne, aici… fiul meu m-a făcut uriaș! Sunt cât casa de mare! Capul meu e chiar deasupra streșinii!”.
Râdeau cu toții privindu-mă distrați. Multă vreme întâmplarea aceea m-a urmărit, uneori chiar și azi mă urmărește, când mi-aduc aminte cu nostalgie de ea. Este, evidentă, acea „nostalgie clasică”, „des hivers d’antan”, dar un care conține cumva și ideea „începutului”, pe care mulți o reperăm, undeva, în cel ce-am fost cândva. Nu pot să spun că acea fotografie m-a „urmărit” ca un fel de recurs la „calitate”, ca o reușită estetică remarcabilă, ci doar ca o vibrație emoțională provocată de râsetele lor, ale „maturilor” ce m-au ridicat vijelios în centrul atenției. Oricum, eu nu am fost niciodată un împătimit al fotografiei, am devenit, într-un fel, în ultima vreme… Totuși, ca să-ți răspund la întrebare, am un prim-plan al lui Ciprian, nepotul meu, care, prin naturalețea clipei, mi se pare foarte viu.
„Ce Dumnezeu și tu, chiar cu asta cu limba scoasă te găsești să te fălești?!”, îmi reproșa mama adeseori. Ca să fiu sincer, „succes atestat” cu fotografia eu nu am avut, mai cu seamă pentru că nu m-a preocupat la modul special, am, în mod curios, mai mult „succes” cu vernisarea unor expoziții de artă fotografică ale studenților mei sau ale altor artiști fotografi. Sunt, cred, mult mai prezent în mod public prin filmele mele — fotografia este, pentru mine, acum și întotdeauna, un minunat prilej de joacă.
R.Ș.: Ai nostalgia developatului, a camerei obscure, a tăvilor cu revelator în care se scufunda hârtia fotografică, sau digitalul i-a salvat pe oameni de la un calvar?
G.Ș.: Vezi tu, eu, personal, trăind plenar cele două epoci tehnologice de creație a imaginii foto-cinematografice, le pot judeca din acest punct de vedere, al „fiorului” pe care-l resimți în momentul „revelației” pe care imaginea ți-l produce în timpul „facerii ei”. Deci pot afirma că emoția este egală și în laborator, și la tastatura computerului. Dar diferența o resimt „la rece”, după ce am terminat de prelucrat o imagine, privind comparativ imaginile, fie ale mele, fie ale altora, analizându-le, „comparându-le”, dacă vrei, decelez evidența sau discreția unor diferențe estetice, care, de multe ori, avantajează imaginea argentică, dar nu putem emite judecăți valorice decisive în aceste comparații. Până la urmă, o imagine de calitate seduce, place, „dă de gândit” prin ea însăși, dincolo de „arché”-ul ei, dincolo de natura sa, deși imaginile fotografice, dar mai cu seamă cele cinematografice, sunt cele mai „perisabile” forme de reprezentare vizuală — dar asta e o altă discuție. O diferență subtilă ar putea fi, în opinia mea, la nivel tonal, în cazul că am fotografia, în aceleași condiții, folosind, într-un caz, suport argentic, iar în celălalt, digital, am constata o foarte sensibilă detașare a tonurilor calde pentru imaginea argentică. Un exemplu elocvent în acest sens îl regăsim într-o celebră video-instalație, „Oceanul fără țărm”, a lui Bill Viola, care a folosit, pentru aceleași imagini, două suporturi. E drept că imaginea argentică era color, iar cea digitală alb-negru, dar diferențele, făcând abstracție de acest lucru, există. De altfel, același tip de demers experimental l-a încercat, acum patru ani, și studentul meu Ionică Popovici, în lucrarea lui de disertație, „Blow Up”.
R.Ș.: Mai au șanse fotografiile bune să se vadă în noianul de imagini de care avem parte inclusiv în somn, când (le) visăm? Zilnic se fac miliarde de fotografii…
G.Ș.: O, aici ne aflăm, cumva, în zona teoriilor comunicației… Vezi tu, dacă am presupune că, printr-o minune, am putea fi cu două, trei sute de ani, poate chiar mai puțin, în viitor, mai mult ca sigur că epoca aceasta pe care o trăim ar fi caracterizată atunci, oarecum comparativ cu epoca Gutenberg, drept o perioadă de tranziție dinspre un anumit tip de comunicare spre un alt tip, mai precis o „democratizare”, poate chiar „virală” a comunicării. Noi trăim un fel de tranziție dinspre comunicarea autoritar verbală spre un gen de comunicare puternic influențată sau, dacă vrei, cu accente importante de comunicare vizuală. Așadar, „noianul acesta de imagini” devine, pe zi ce trece, o „necesitate” care se dezvoltă haotic, „democratic”, dar care se va stăvili cândva, lăsând importante mutații în comunicarea ca atare. Ca să răspund răspicat, DA!, imaginile de calitate, fie fotografice, fie de tehnici mixte, fie cinematografice vor fi tot timpul în epicentrul acestui vertij de „erupție imagistică”. Există o dominantă a spiritului uman de-a lungul istoriei, cea a bunului gust; se și spune că binele învinge. Dar, la modul serios, eu cred în acest proces al conștiinței valorii care impune o „cernere” prin sita exigentă a timpului care desparte întotdeauna valoarea de nonvaloare…
R.Ș.: Tu postezi constant, pe pagina ta de Facebook, o parte din fotografiile pe care le faci. Le spui acestor imagini „jurnal de stare interioară”. Și le numerotezi. Ai și un jurnal în cuvinte ori sunt suficiente imaginile?
G.Ș.: Foarte bună întrebarea. De multe ori, atunci când „postez” imaginile pe net, fie pe Fb, fie pe Instagram sau pe alte „instituții de socializare”, simt nevoia să le însoțesc și de texte, cumva într-o sintagmă de complementaritate, dar știu că, în acest fel, știrbesc din valoarea imaginii. Ca atare, cel mai adesea imaginile sunt însoțite de texte succinte, ca un fel de impuls doar spre valorificarea pură a percepției vizuale. Desigur, atunci când imaginea în sine cere o „dezvoltare complementară”, adaug și un text mai consistent. Am această deprindere din practica cinematografică, unde relația judicioasă dintre cuvânt, sunet și imagine este decisivă, în opinia mea. Sintagma „jurnal de stare interioară, exterioară etc.” am resimțit-o ca pe o formulă neutră, dar eficientă de complementare a imaginii, în timpul pandemiei. Atunci, ca toată lumea, am simțit profund diferența dintre „interior” și „exterior” și, în concluzie, am decis să separ așa lucrurile, fiind convins că toți vor înțelege sensul sintagmei, fie chiar și la nivel de butadă, când este cazul. Găsesc că acest simplu enunț scris este suficient în cele mai multe cazuri pentru „a însoți” imaginea. De multe ori mă deranjează când unii autori de imagini violentează inteligența privitorului cu texte explicative care diluează sever plăcerea perceperii imaginii.
R.Ș.: Ce cauți să „prinzi” atunci când ai aparatul cu tine? Ce contează într-o fotografie? Folosești și telefonul, e mai comod, sau un artist adevărat nu-și trădează uneltele?
G.Ș.: „Lucrând de o viață” în domeniul imaginii cinematografice, am un fel de reflex, dacă vrei „automatism”, de a filma/fotografia aproape orice. Cum îmi spunea un prieten: „la tine, a foto-filma este un instinct”. Da, pot spune că este aproape un „instinct”, un instinct de a valorifica orice impuls vizual. Găsesc în sinea mea că mai în orice „întâlnire” a privirii cu realitatea poate fi și un intermediar, un mijloc de comunicare plastică, într-un fel sau altul. În ultima vreme, mă folosesc aproape integral de telefon pentru a fotografia și filma, folosesc aparatele profesionale doar în producțiile care cer o anumită cotă de valoare tehnică a imaginii. Atunci, în cazurile acestea, limitele telefonice ale imaginii impun necesitatea unei camere dedicate strict fotografiei sau filmării. „Ce contează în fotografie”? În fotografie, ca în orice lucru, contează totul. Dar cel mai important este să exprime credibil „vibrația clipei”, asta în cazul imaginii ce „redă realitatea”. În cazul imaginii abstracte, metaforice, a stilului suprarealist, expresionist etc. sau a fotografiei conceptuale, desigur, valoarea imaginii este dobândită prin modul în care ea atinge jaloanele estetice ale acestor stiluri artistice. Pe Facebook mă manifest natural, ca în orice alt prilej de socializare, cât mai firesc, numerotez, la modul ludic, „intervențiile” mele cotidiene pentru că, astfel, eu însumi să mă integrez fluid în fluxul cotidian al platformei, optând strict pentru mesajul prioritar imagistic. Un jurnal scris nu mi-am propus pentru că nu știu dacă aș avea suficient har pentru acest gen de comunicare.
R.Ș.: Dacă ar fi să indici două fotografii pe care le consideri reper, care ar fi ele?
G.Ș.: Dacă te referi la fotografii de-ale mele, atunci desigur că este o problemă… Chiar dacă fotografia nu e genul de imagine care mă definește, totuși, în spiritul general al sintagmei „toți copii mei sunt frumoși”, mi se pare dificil să precizez, mai ales pentru că m-ai luat prin surprindere… Dar, să zicem, această siluetă a lui Paul Corban, băiatul lui Vlad Corban, bând apă, și această imagine a silozului de la Solventul ar putea fi. Desigur că sunt multe altele, dar le supun atenției pe acestea. Nu le voi analiza, fiind ale mele, las plăcerea sau „critica” altora.
R.Ș.: Care e cea mai spectaculoasă întâmplare prin care ai trecut ca om de imagine?
G.Ș.: Cea mai spectaculoasă întâmplare este aceea petrecută când am decis să explorez un alt tip de discurs și, ca atare, un alt gen de imagine, împreună cu colegii mei Radu Ionescu și Olimpiu Vuia, în realizarea documentarului experimental antropologic Sălașul. Am dorit să încerc ca spectatorii să intre cumva „fiziologic”, în perceperea timpului ca pe o componentă plastică a imaginii cinetice. Așadar, filmam cele mai naturale, mai normale secvențe de lucru sau odihnă din timpul zilei unei bătrâne ce trăia izolată la sălașul familiei ei. „Banalitatea” gestuală a imaginii „nedinamizată” prin montaj se insinuează prin convenție, prin exercițiu, la rang de înțelegere „filosofică” a vieții de acolo, dislocând un fel de stare terapeutică asupra spectatorului. Încercam, prin acest tip de imagine, cu cadre lungi, nu numai să propun un fel de înțelegere a vieții de acolo, ci, cumva, și un exercițiu de trăire, de solidarizare cu spiritul locului.
R.Ș.: Dacă NASA ți-ar cere să îi dai o „secvență” surprinsă de tine ca să o trimită în spațiu, ce-ai alege și de ce?
G.Ș.: Wow, cu întrebarea asta poți încuia pe oricine, dar totuși, în accepție jucăușă, ar putea avea un răspuns de genul: Dacă „secvența” la care faci trimitere ar fi cinematografică, aș alege tabloul „Fantasy”, cu jocul de rugby din filmul meu „Becul peticit sau autobiografia unei iluzii”, deoarece acolo sunt surprinse trei ipostaze din infinitatea acțiunilor pe care omul le întreprinde pe pământ, trei manifestări diferite: jocul de rugby, cântatul la harfă și cititul. Este cumva simbolic, din ce-am făcut eu unul dintre clipurile cu cele mai diverse îndeletniciri prezentate, e drept, în cheie suprarealistă, dar care poate fi considerat drept un enunț deschis despre noi, oamenii, și preocupările noastre. Dacă, în schimb, faci referire la o imagine fotografică care să întrunească elemente vizuale definitorii despre noi, oamenii, din ce am fotografiat eu, cred că aș alege portretul Miei, fetița de doi ani atunci, un chip dezarmant de curat, care, prin puritatea privirii sale, poate da indicii despre oameni ca făpturi de aleasă sinceritate, dotați cu o nestăvilită dorință de cunoaștere și apropiere. Dar, vezi tu, depinde și cui arată NASA imaginile acestea…