Am auzit, cu toții, atât de des atributul hibrid, încât a devenit parte din normalitatea de fiecare zi, fără să luăm în calcul faptul că el, atributul, ne-ar deschide calea spre înțelegerea unei cu totul alte lumi decât cea în care am crescut. Suntem învățați cu o anume geometrie a spațiului geografic și a celui ideatic, încât tocmai esența hibridizării ne scapă ori de câte ori ne uităm împrejur, iar de aici, neputința noastră funciară de a locui în adecvare cu propriile noastre fapte. Pe de altă parte, succesul straniu al cărții lui Huntington despre Ciocnirea civilizațiilor ne-a făcut să credem că, dintr-o dată, știm ce se petrece în lume, avem instrumentele să detectăm, să interpretăm și, evident, să luăm decizii avizate. Și atunci, vine un eveniment precum tensiunile prezente din jurul dosarului ucrainian și, cu incredibilele excepții ale câtorva experți, lumea e luată prin surprindere, stresată, extrasă din comoditatea în care se complace.
După două luni de avertismente, dialoguri mai mult sau mai puțin diplomatice, după demonstrații de forță constând în mutarea armamentului greu din Vladivostok în preajma graniției cu Ucraina și Țările Baltice, ulterior, în plin teritoriu belarus, respectiv a convoaielor NATO gonind spre Flancul Estic, ascultăm azi declarații din partea rusă cu privire la retragerea forțelor sale militare în cazărmi, în urma finalizării antrenamentelor, oricum, anunțate. Diplomații fac calcule, jurnaliștii se întrec în previziuni și analize cu pretenții, dar societatea, oamenii aceeia nenumărați, cu problemele lor private, cu greutăți și foarte puțină pricepere, se întreabă nedumeriți care a fost, la urma urmelor, care este morala fabulei. Asistăm la un neverosimil dans al declarațiilor care nu concordă cu muzica de fond, adică nu decurge cu necesitate din tot ceea ce s-a petrecut în această perioadă. Toată lumea simte că ceva lipsește din ecuație, fără a putea detecta ce fel de animal politic se ascunde; costurile, deja foarte mari, ale întregii istorii consumate sub ochii nostri nu par să justifice o dezarticulare a angrenajului fără a avea un rezultat pe înțelesul tuturor; și totuși, speranța că lumea de azi poate evita un conflict convențional ne îndeamnă să ne bucurăm. „Un optimism precaut”, cere Jens Stoltenberg.
Să nu uităm că SUA, apoi Rusia au anunțat retragerea unei bune părți din personalul diplomatic din Kiev, capitale europene au solicitat reprezenanților lor să părăsească teritoriul ucrainean, numeroase țări din toată lumea și-au avertizat cetățenii să evite sau să plece din Ucraina. Mai recent s-a anunțat că mari oligarhi ucraineni au plecat de acasă spre a se pune la adăpost. În toată această tensiune, Vladimir Zelenski face apeluri la calm, iar Moscova anunță încheierea exercițiilor militare, totul culminând cu declarația doamnei Maria Zaharova, purtătoarea de cuvânt a Ministerului rus de Externe, conform căreia „ziua de 15 februarie va rămâne în istorie ca ziua în care propaganda de război a Occidentului a eșuat”. Domnia sa sugerează faptul că toată aglomerarea de tehnică militară și efective umane desfășurate de Rusia, pe frontiera sa vestică și în Belarus, a fost o problemă internă răstălmăcită de Occident cu rea voință spre a descalifica acțiuni legitime ale Rusiei pe teritoriul propriu. Sigur că din această prezentare au dispărut cererile Moscovei legate de extinderea NATO, de Ucraina sau de aliniamentul din 1997; nicio vorbă nu s-a spus despre Donbas, nici despre Crimeea. Iar Occidentul are a-și asuma poziția de vulpe păcălită de urs și, implicit, vinovată de escaladarea tensiunilor pe plan mondial.
La rândul său, Occidentul privește cu îngrijorare și reținere strategică. Afirmând, în multiple situații, nevoia dialogului și negocierii, declară totuși că „nu a văzut niciun semn al reducerii prezenței militare rusești la granița cu Ucraina”, continuând să analizeze modalitățile de consolidare a flancului estic, interconectarea de pe teritoriul României și al Poloniei, siguranța nucleară, modernizarea sistemului de apărare al Ucrainei, sprijinirea apărării cibernetice a acesteia”. Pe de-o parte, Rusia declară că își retrage efectivele de la frontiera cu Ucraina, pe de altă parte, susține Jens Stoltenberg, armamentul greu este în aceleași amplasamente, demonstrând că va putea fi utilizat oricând, fără niciun avertisment. Poate Vladimir Putin să ceară, simplu, reîntoarcerea soldaților si a tehnicii militare pe o distanță de 7.000 km, luând în calcul cheltuielile enorme implicate de o asemenea dislocare? Să fi acționat eficient amenințările americane cu sancțiuni economice? Să fie un joc dincolo de limita pericolului? În 16 februarie erau anunțate primele pronosticuri legate de începerea ostilităților. Să fi fost totul resetat? O lume întreagă a așteptat cu sufletul la gură de-escaladarea conflictului și parcă nu avem curajul să ne bucurăm. Așa să fi fost și în cazul rachetelor din Cuba? Este aproape imposibil de prezis ceva, mai cu seamă că, la acest ceas, ne aflăm, cum spuneam la început, într-un cu totul alt context epistemic decât cel al copilăriei și educației noastre.
Ciocnirea civilizațiilor
Nu vom invoca argumentele lui Huntington, nici măcar ipotezele sale de lucru, ci doar câteva elemente din cotidianul în care ne aflăm. La nivel global, Rusia a înțeles că nu poate juca finala dintre SUA și China, dar nici nu-și poate permite să coboare la rang de putere regională. Dispune de arsenal nuclear, efective militare și rezerve de hidrocarburi care îi pot susține ambiția de a redeveni o putere centrală pe tabla de șah și tocmai a demonstrat faptul că are determinarea de a pune totul în joc în apărarea/promovarea unor asemenea obiective strategice. Ceea ce ne scapă deseori atunci când ne raportăm la Rusia, dar și la China sau Turcia este diferența de paradigmă politică în care se iau deciziile. Ansamblul de axiome fondatoare ale culturii politice, locul tradiției, al normelor juridice de drept internațional, vectorii de legitimare a puterii politice sunt tot atâția factori care distorsionează modul cum abordăm vocea Moscovei.
De pildă, Europa și-a structurat modul de gândire pe o platformă euclidiană, a dreptelor paralele care nu se întâlnesc în mod real, adică a adversităților care divid și, în cele din urmp, neagă. La baza întregului edificiu stă un set de valori, iar între acestea și țintele declarate nu mai există loc de detalii, de nuanțe, evoluția liniară de la A la B fiind regulă obligatorie. „Dacă îmi contești regulile, frontiera, discursul, te atac/sancționez/neg”. Ca urmare, diplomația e chemată să repete, să întărească, să certifice această linie dreaptă, fiind de neconceput înlocuirea ei cu una sinuoasă, cu nuanțe iraționale, cu o șerpuire care încalcă regulile silogismului cartezian. Ne aflăm, însă, într-o etapă post-modernă a civilizației, una care subminează multe dintre principiile noastre „clare și distincte”, printre care chiar și axioma paralelelor. Locul onoarei militare și al cavalerismului romantic e luat de abordările hibride, în care albul devine oricând verde și gri și galben cu nuanțe violet. Strategia nu se mai structurează în funcție de țintă, de vreme ce ținta însăși e obiect de negociere și redefinire. Strategia se organizează în funcție de mutările celuilalt, de discursul și jocurile lui. Interdependența nu lucrează doar economic sau energetic, ci, înainte de toate, la baza mecanismelor decizionale. Aceasta e regula „Tit for Tat”, în care fiecare pas e consecința celor făcuți sau declarați de celălalt ori de ceilalți actori din joc. Pe de altă parte, actorii provenind din diferite culturi politice, i.e. militare, cu diferite abordări ale ideii de „onoare militară”, este o enormă greșeală să credem că toată lumea va urma aceleași reguli și va recunoaște aceleași limite. Ceea ce pentru unii poate fi de neacceptat, pentru alții va fi doar una dintre armele posibile. Ca umare, jocul a devenit mult mai complex, aruncând în luptă limbaje și narațiuni diferite: atacurile cibernetice, știrile false, identitățile artificiale, valide câteva zile sau un minut, simbolistica, împreună cu toate nivelurile sale de lectură la care, desigur, trebuie adăugată știința combinatorică. Cu cât mai multe elemente, cu atât mai numeroase combinații posibile, toate alimentând raționamentul politic. În această lume post-adevăr, adevărata „lume ca voință și reprezentare”, cum ar fi spus Schopenhauer, voința mea spune ce e real și ce e util, care e frontiera și care e norma juridică. Dacă e. Și devine un adevărat puzzle de ghicit care ar fi reprezetările părților și dacă ele se întâlnesc pe undeva. Știm, destul de clar, care sunt țintele jucătorilor: ale Rusiei, Kievului, Parisului sau Beijingului. Dar cum fiecare „stă” sub impulsul propriei „voințe”, adică a regulilor și mecanismelor diferite de ale celorlalți, nu mai avem cum să știm dacă albul e alb sau dacă ninge iarna. Poate că efectivele militare se retrag din Donbas spre a intra în Kiev. Poate că se vor duce în cazărmi spre a procesa rezultatele antrenamentelor tocmai finalizate și a le corobora cu concluziile maratonului diplomatic aflat încă în derulare. Într-un joc hibrid, de tip „Tit for Tat”, axiomele se pot modifica în fiecare minut, iar felul în care fiecare parte înțelege ideea de minut diferă și ea. Așadar, întrebarea când și dacă Rusia va invada Ucraina se traduce, de la ceas la ceas, în alte moduri, răspunsul putând fi pe fluxurile de știri la ora la care acest text va ieși de sub tipar sau putând fi amânat pentru orice moment.
Câteva concluzii de etapă
Rusia a demonstrat că poate pune pe jar o planetă întreagă, chiar cu prețul aruncării în ceaun a normelor internaționale, a credibilității interne, a tradiției de mare putere și a unor cheltuieli/riscuri imposibil de apreciat. Răspunsul primit este departe de unitatea declarată, dar și de disparitatea bănuită de multă lume. Faptul că niciun moment nu s-a pus în discuție abandonarea Ucrainei este un fapt minunat. Faptul că a existat și continuă să stea pe masă posibilitatea unei invazii convenționale sprijinite de un halou hibrid este un avertisment că lumea, în ansamblul ei, a ajuns prea departe și este capabilă să-și semneze auto-anularea pe moment. Ceea ce se discută foarte puțin este prezența extrem de consistentă a militarilor și a tehnicii de luptă rusești pe teritoriul Belarusului, dincolo de excentricitățile președintelui Lukașenko din întâlnirile Tratatului de Apărare Colectivă. A fost menținut la putere în ciuda protestelor și a ineficienței sale demonstrate, pentru a fi utilizat acum ca un simplu deschizător de porți. Pe de altă parte, ceea ce Polonia și Lituania au subliniat de atâtea ori, anume nevoia consolidării prezenței NATO pe flancul estic a devenit o cerință de bun-simț și, poate, după foarte multă vreme, Europa Centrală reîncepe să conteze. Nu știm cât anume a fost demonstrație de forță din partea Rusiei, în tentativa de a ridica miza negocierilor cu SUA și NATO, și cât este, de fapt, un proiect de lungă durată, dar important e că, în această etapă a conflictului, simbolurile au lucrat precum odinioară zeii din epopei. Din păcate, Viktor Orban s-a grăbit să sugereze chiar ieșirea țării sale din UE, pe lângă declarațiile privitoare la respingerea trupelor NATO din Ungaria; din păcate, Germania încă este divizată și lasă acest fapt să-i submineze politica externă, practic rolul și greutatea vocii sale în concertul european. Deocamdată, a fost un test al unității Occidentului, la capătul căruia Vladimir Putin și-a umplut carnețelul cu observații. Nu știm câte lecții au învățat liderii europeni sau cei români. Important ar fi de remarcat cât de puțin s-a ascultat vocea Ucrainei, cum s-au grăbit unii să cuantifice posibilele câștiguri de pe urma necazului altora. Ceea ce nu pricep naționaliștii autohtoni sau de aiurea este că (noua și tradiționala) Rusie nu se împiedică de un stat național, indiferent cât de patriotic și-ar clama identitatea! „Trans-individualizarea instituțiilor politice” (Al. Dugin), precum și interesele hegemonice nu au loc pentru naționaliști în dicționare. „Rusia are cele mai multe forțe la graniță, de la Războiul Rece încoace”, sublinia Jens Stoltenberg, dansează ne-euclidian pe scena globală și nu avem indicii să precizăm ce anume anunță atunci când spune că se retrage de pe linia frontierei. Dimpotrivă, e cazul să învățăm non-regulile dialogului hibrid, dacă vrem să nu fim surprinși de viitoarele replici venite de la Moscova. Acolo, harta lumii se vede altfel, iar dialogul nu urmează deloc manierele saloanelor burgheze occidentale. Diversiunea, limbajul dublu, mitologia și psiho-cibernetica sunt examene pe care le-au trecut cu mult înainte să le fi luat noi în serios. N-ar strica să încercăm, măcar acum, în ciuda tuturor inerțiilor noastre, a tradițiilor și a calculelor geostrategice.
