Una dintre cele mai cunoscute antrenoare și sportive ale Timișoarei a luptat cu înverșunare pentru a păstra un patinoar la standarde civilizate în orașul nostru. Marga Glăvan a instruit generații întregi de tineri dornici să facă patinaj, fie pe gheață, fie pe role. Dar ea este cunoscută și pentru una dintre primele echipe de fotbal feminin care a activat cu rezulte notabile.
Mai puțin știut este faptul că în zilele de foc ale lui decembrie 1989 Marga Glăvan s-a aflat în primele rânduri ale Revoluției ce a răsturnat un sistem ticălos. Din păcate însă, în locul lui nu a fost pusă o construcție solidă, total ruptă de vechile metehne. Bazele șchioape ale democrației construite atunci influențează societatea noastră de azi.
Dar iată ce ne spune Marga Glăvan despre acele zile fără de pereche ale Timișoarei revoluționare.
— Cum a fost la Revoluție, stimată doamnă Glăvan? Am mai vorbit noi câte ceva despre acest subiect, dar întotdeauna vor mai fi lucruri de adăugat. A fost, în opinia dumneavoastră, o revoluție reală sau lovitură de stat, așa cum susțin unii?
— În data de 16 decembrie 1989 am aflat că la biserica lui László Tőkés s-au adunat oameni. Ei, de fapt, erau acolo din data de 15, dar eu atunci am fost la socrii mei, la Caransebeș. De-abia în 16 am ajuns la Timișoara. Auzisem, încă de la Caransebeș, din 15, de la socrii mei, că la Timișoara au început să se adune grupuri de oameni care au ceva de spus împotriva lui Ceaușescu. A doua zi am plecat la Timișoara. Seara, în jurul orei 18, am mers și eu la biserica din Piața Maria. Acolo erau enoriași, cu lumânări aprinse. Am stat și eu acolo destul de mult.
În 1990, în februarie, a apărut o revistă de cultură în limba germană (și o carte — prima apărută despre Revoluție, care însuma cam 200 de pagini).
A venit cineva, trimis de profesorul Ioan David, un sas plecat în Germania, fost coleg de facultate cu domnul David, care știa despre participarea mea în Revoluție. Era în primele zile din ianuarie 1990, dacă îmi aduc bine aminte.
A venit la redacția „Renașterii bănățeane” să scrie câte ceva despre revoluție. Și așa a ajuns la mine. Pe atunci stăteam undeva pe lângă fostul abator. Era și mama mea la mine. Am dus-o să doarmă la altcineva și am povestit cu domnul Frederik Schuster o noapte întreagă despre revoluție. Dar și despre activitatea mea de până atunci. Și am descris acolo totul — cum am văzut și am trăit acele zile. Cum am plecat cu grupuri de oameni spre Piața Sfânta Maria, pe podul Michelangelo. Unii voiau să se ducă într-acolo, alții în altă parte. Eram dezorganizați. Nu aveam un conducător care să ne spună: „luați-o înainte sau la dreapta!”. Fiecare era de capul lui. Pe mine nu m-a îndemnat nimeni să ies în stradă, nu mi-a spus nimeni ce să fac. Pe ceilalți, la fel.
Apoi, în zilele următoare, am fost și la Cimitirul din Calea Lipovei, când s-a descoperit groapa comună. Erau acolo cadavre neidentificate. S-a petrecut într-o seară, cu multă lume acolo, în jurul gropii. Era și un domn din Germania, care filma, și unul care-l ajuta. Românul traducea ce spunea germanul care filma. Au rugat pe cineva să coboare în groapă ca să lumineze cadavrele fiindcă nu prea se mai vedea nimic. Se întuneca. Și atunci am sărit eu în groapă. Aveam și ceva cunoștințe de anatomie și, cu o lumânare în mână, am luminat fiecare cadavru în parte, pentru a fi filmat și descris în amănunt. Cu un băț, am dat pământul de-o parte. Mai erau acolo și niște cutii de carton. Le-am luat pe rând și am scris pe ele cu ce plăgi și ce traumatisme mai avea. Aveau niște benzi de leucoplast lipite, cu numere de identificare, dar fără nume — doar cifre și litere. Le-am dezlipit pe câteva din ele. Acestea au ajuns la domnul Viorel Oancea. Ce o fi făcut cu ele nu știu, că mie îmi era frică să le țin în casă. Știți ce speriată eram?
Am apărut, cu acest prilej, și la Radio București, și la radio Craiova, cu povestea asta cu cadavrele. Și în carte e descris episodul din cimitir. Era impresionant. Țin minte perfect o femeie dezbrăcată și cu garoafe pe piept. E cunoscută imaginea.
Și domnul acesta din Germania, care filma, împreună cu românul ce-l seconda, a stat acolo o perioadă. Le-am dat o mână de ajutor. La sfârșit, m-au întrebat unde stau. Cum am spus, eu locuiam atunci în blocurile de pe lângă abator. În general, sunt o fire destul de curajoasă, nu mă sperii din nimic. Dar atunci m-a luat o frică teribilă. Așa un sentiment de frică nu am mai avut niciodată. M-au luat cu o mașină de teren și m-au dus până în parcarea de lângă stația de benzină, care era peste drum de abator. Am plecat repede, să scap de acea frică și apăsare, și nici măcar nu i-am întrebat cine sunt și cum se numesc — nici eu nu le-am spus cum mă cheamă. Nu-mi venea să-mi dau numele.
Pe drum am făcut o comparație cu cei de la cutremurul din 1977, pe care l-au trăit chiar în București. Am fost pe la IML (Institutul de Medicină Legală). Și acolo a fost plin de cadavre, dar erau în cearșafuri albe imaculate. În schimb, morții de la Revoluția din 1989 erau aruncați acolo în debandadă, cei mai mulți dezbrăcați, fără nimic pe ei. Vai de capul lor! Ei erau eroii?! Sau poate nu erau eroi, dar măcar puțină decență pentru un decedat puteau să aibă cei care i-au dus acolo! Mulți prezentau plăgi ce nu puteau provoca moartea. Eu am descris acolo tot. Acum, nu mai repet, că mă afectează toată treaba asta. Acolo erau și căciuli de copii. Am descris cu ce erau îmbrăcați cei care mai mai aveau ceva pe ei. Erau cusuți așa de neglijent, doar însăilați, cu semne de arsură pe coapse… Unul avea ochiul scos. Era groaznic.
Acest domn din Germania a luat manuscrisul meu, în care povestesc tot ce am văzut. Făcusem și o scrisoare către o prietenă, fostă campioană la patinaj, Elena Moiș, din București. Și acum țin minte cum am început: „Dragă Bibi…”, și îi povestesc toată participare mea la revoluție din 16 decembrie până cam în 20. Acolo e descrisă și participarea mea la episodul Tőkés, cum a ieșit la fereastră, ce a spus acolo, că soția lui e însărcinată și că nu i se va întâmpla nimic. Eu l-am descris cum arăta. Într-o cămașă albă impecabilă, un bărbat ce vorbea frumos și blajin. Apoi, cum s-au constituit grupurile care au pornit pe poduri, pe partea cealaltă. Am fost printre cei care au strigat pentru prima dată „Jos Ceaușescu!”
Am strigat cu toții „Jos Ceaușescu!”, dar cu gândul că fie ce o fi. Tot pe data de 16, prin Piața Sinaia și prin Piața Maria erau grupuri de golani care au spart vitrine și magazine și au ieșit cu blănurile în brațe. Am fost complet nedumerită. De ce? Milițienii de pe acolo de ce n-au intervenit?! Nimeni nu a spus: „Ce faceți? De ce furați?”. Nu le-au făcut nimic!
Poate erau, săracii de ei, speriați. Apoi s-a dat foc, să nu mai treacă tramvaiele. Am mers spre Centru strigând în continuare „Jos Ceaușescu!”.
În data de 17 decembrie, pe la ora 17, eram în Piața Operei. Dinspre Primărie se auzeau: „Trăiască Doina Cornea!” „Trăiască Dan Petrescu (scriitorul disident, nu fotbalistul)! „Trăiască Regele!”. Țin minte și acum că unii au ripostat: „Da’ ce, noi nu avem un român care să ne conducă?”.
Și uite că din toată gâlceava a venit peste câteva zile individul ăsta, Iliescu. Eu până atunci nici nu auzisem de el. Nu știam cine e Iliescu. Sinceră să fiu, la început am scandat și eu după mulțime „Iliescu!” — credeam că știe lumea ceva și o fi om bun. Dar după ce l-am văzut prima dată la televizor, m-am lămurit și de atunci nu îmi mai trebuie.
Cam sar de la o idee la alta… Mi-a dat și Claudiu Iordache o chestie că am participat la Revoluție. M-am întâlnit cu el când era director la Institutul Revoluției Române, de la București. L-am vizitat o dată acolo. M-a primit în birou, mi-a dat o carte pe care mi-a scris o dedicație „Doamnei Marga Tinca-Glăvan (Tinca era numele meu după căsătorie), cu care am participat împreună la…”. L-am întrerupt: „Claudiu, tu ai participat, că erai acolo, sus, la balcon, dar eu am luptat cum am putut din mulțime, printre gloanțe”. Poate că nu i-a convenit, dar asta e. Așa i-am spus — că ne permiteam să vorbim mai liber. Mi-am dat seama din discuție că el e cu Iliescu. M-a trimis să iau materiale de propagandă cu Iliescu și cu FSN. Altă poveste… Am stat o noapte întreagă la sediul din Modrogan, să aștept fotografii și materiale. Am dormit acolo, pe o masă, așteptând acele manifeste.
Tot acolo l-am cunoscut și pe Adrian Năstase. Mă vedea pe scări și-mi spunea: „Sărut-mâna, doamnă!”. Nu prea știam, la început, cine e. Tot acolo i-am cunoscut și pe Dan Iosif, pe Vasile Văcaru. Ăsta era un tip mai deschis. Mai mergeam pe la el, în birou, că era fumător și el, și povesteam, glumeam. Am mai participat la un miting acolo, în București. Am mai pus și niște manifeste pe Universitate… Tot atunci am scris o poezie în bășcălie despre Elena Ceaușescu, poreclită atunci SIDA (adică Savant Inginer Doctor Academician). Mi-a spus cineva că a apărut atunci în „Urzica” (revista de satiră din perioada socialistă, care a mai dăinuit câtva timp și după 1990 — n.r.), dar eu nu am apucat să o văd.
În acea perioadă am făcut un fel de pledoarie pentru armata română restructurată și am pus la Universitate afișe care conțineau mesaje în acest sens. Atunci era Jeana Gheorghiu la Radio și am vrut să merg să-i duc manuscrise și mărturii despre Revoluția din Timișoara. Dar le-am trimis la sediul de la Radio. Țin minte că era și Florin Piersic pe acolo, cu ceva probleme (parcă era chiar de Florii). I-am dat Jeanei Gheorghiu o casetă cu cele petrecute în cimitirul din Calea Lipovei. A spus că mi le trimite înapoi, dar nu mi le-a mai trimis. A trebuit să merg din nou după ele. Am spus că nu plec de la poartă până nu-mi primesc casetele. Era pe acolo un hotel, unde eram cazată. Când am ieșit din lift, pe la etajul unu sau doi, am văzut în fața ușii doi tipi ce păreau doi ciobani. Erau mai scunzi de statură, dar solizi. Am avut o presimțire și m-am întors la recepție. Acolo era o doamnă Iliescu (!) ce mi-a confirmat că au întrebat unii de „Tina”. Eu eram Tinca, dar nici ei nu știau pe cine să caute. Am stat la recepție până au plecat cei doi. Nu știu ce a fost. O coincidență? Altceva? Pe mine nu mă înșală intuiția. Am încredere în presimțiri.
Așa m-am lămurit repede ce e cu Iliescu și cu FSN-ul, sau cu FDSN-ul, sau cum s-a mai numit.
Dar, de fapt, eu ce făcusem? La Timișoara a fost în mod clar o revoluție. Poate să spună cine ce o vrea! Chiar dacă unii vorbesc de o lovitură de stat sau altele asemenea. Poate în alte orașe să fi fost. După 20 decembrie, când se mutase toată treaba la București, o fi fost și lovitură de stat.
