Avem o imagine antologică, prin suma de stări și reflecții pe care aceasta le emană: undeva, mic de statură, și tocmai de-aia cocoțat pe un fotoliu ministerial — să pară mai lungan și mai bărbătos — îl zărim pe Bogdan Aurescu, evident, cu mușchii dramatic încordați. Omul, care de ani buni e ministru de Externe, trăind pe picior mare de pe urma unui proces câștigat în favoarea României, culmea, într-o dispută cu Ucraina, răcnește la Putin, Lavrov și Șoigu, amenințându-i cu războiul! Te freci la ochi, te ții de burtă să nu dai în hernie de la atâta râs, apoi faci ce trebuie făcut: închizi urgent televizorul.

Omul acesta, care a avut și merite cândva, cum am amintit mai devreme, a devenit și el, odată propulsat în vârful diplomației românești de președintele Iohannis și păstrat de respectivul ca o icoană lăcrămoasă pe durata întregului mandat acolo, politrucul român tipic, bolnav de ifose și plin de sine.

Nu mai departe de acum un an și câteva luni, presa publica o imagine cu el și cu alți miniștri în timp ce-l sărbătoreau pe șeful lor de atunci, Ludovic Orban, în Palatul Victoria, cu mâncare și băutură la greu, fără măști și fără nicio grijă legată de proștii din popor, cărora le recomandau ritos să nu renunțe la măști nici când îi apucă somnul. Aurescu părea că dormita și el, adâncit până la gât în fotoliul ministerial și cu un trabuc cubanez în colțul gurii. Ai fi zis că-l joacă pe Orson Wells în „Străinul”, imensul actor fiind surprins mereu savurând trabucuri în filmele sale, dacă nu cumva erai pe cale să-ți pierzi mințile făcând o asemenea comparație…

Curajul lui Aurescu se bazează pe armata americană, pe cea engleză și, eventual, pe trupele promise de Macron, dar mai puțin sau deloc pe brava armie română, care, înțelegem de la experți adevărați, abia ar putea aduna sub faldul ei vreo 50.000 de soldați, la prima strigare.

Firește că Putin ar trebui să primească, în sfârșit, o lecție dură din partea Vestului, după toate aventurile sale războinice din ultimul deceniu. Chiar mai important, liderul autocrat de la Kremlin trebuie oprit acum, cât încă nu e pe cale să calce cu tancurile nu doar Ucraina, ci, mai mult ca sigur, mâine, Republica Moldova, poate chiar Țările Baltice și, de ce nu?, părți din Estul Europei.

Lecția neînvățată de statele occidentale în 1938, la München, când Hitler i-a păcălit pe Chamberlain și pe Daladier ca pe niște copii de grădiniță, dezlegând, dezinvolt, „câinii războiului” în lumea întreagă, nu ar fi cazul să se mai repete, acum, cu Putin.

Dar asta e o altă poveste, firește că infinit mai preocupantă decât trabucul și curajul din guvern al domnului Aurescu.

Chestiunea tipic românească ar fi cum Dumnezeu de ne tot împiedicăm în structurile de putere ale acestei țări cu astfel de oameni curajoși cât cuprinde și caricaturali așijderea atunci când cântă ode false în baia proprie?

Poate că domnul Aurescu s-a molipsit de la șeful său suprem, Iohannis, protectorul său dintotdeauna, și îl podidește fermitatea și bărbăția numai în clipele în care îi are alături pe partenerii occidentali, în apropierea cărora se umezește, instantaneu, precum doamnele de pension atunci când simt masculinitatea chelnerului tinerel frecându-se de ele.