Pesemne titlul îi deprimă pe cavalerii Adevărului Absolut pe care fiecare dintre noi îl purtăm în buzunar precum bastonul de mareșal! Pesemne, în fervoarea împodobirii bradului de Crăciun, multă lume ar prefera articole călduțe despre prinți și ursuleți, despre cosmetice și călătorii exotice. Dar „Marele Frate ne vede!” El nu doarme și nici nu intră în concediu tocmai pentru că știe că acum, când vigilența noastră scade, el are spațiu de manevră mai amplu decât și-ar fi imaginat. Ministerul Adevărului este o instituție foarte serioasă, cu angajați unul și unul, selectați în baza meritelor profesional-ideologice cu totul și cu totul deoosebite. Voi, ce credeți în scenarii, lăsați orice speranță, nu veți fi admiși, poveștile cu căpcăuni și mafia internațională nu se mai vând pe profit. Experții Ministerului Adevărului ne oferă proiecte mai atractive, cu personaje invizibile, precum avioanele de ultimă generație, trimise prin viețile și destinele noastre să rescrie traiectele și să ne reinventeze. Nici nu știți cine sunteți cu adevărat, dar vi se va comunica atunci când veți intra pe statul de răsplată al ministerului sus-numit.

Adevăruri politice

Ne-am contrazis un an întreg pe programe politice și pe agende de politicieni, pe declarații și intenții ascunse mai mult sau mai naiv. Am fost contrariați de emergența unor moburi fără subiect și predicat, care au luat cu asalt nu doar Capitoliul american, ci și marile universități ale lumii „bune”, redacțiile ziarelor, televiziunile comerciale, piețele publice, grafitti-ul și mințile adolescenților, platformele de socializare și guvernele mai slabe de îngeri. Peste tot ne-am mirat de confuzia termenilor și de aparenta, vizibila, evidenta incompetență a personajelor publice. A confunda dreapta politică cu stânga atunci când te afli pe statul de plată al Parlamentului este strigător la toate cerurile școlilor noastre absolvite fără frecvență, on-line sau on-site. Amintim că totul vine după un număr de ani în care ne contraria fragilitatea programelor partidelor și amalgamul de promisiuni „catch-all”, adică adunate de-a valma, cu unicul țel de a se transforma, la momentul potrivit, în număr de voturi.

Am criticat și continuăm să ne exprimăm împotriva clasei politice lipsite de țeluri clar formulate și urmărite. Ne indignăm ori de câte ori vedem că cei pe care i-am votat nu prea au ce să promită, sau când ni se probează că ceea ce au promis era simplă „vânare de vânt”. Au intrat în scenă grupuri de nișă, cu revedicări stranii sau, oricum, incapabile să coaguleze un program politic coerent, descoperim personaje de paie la vârful partidelor sau instituțiilor de la care avem așteptări și ne plângem de continua decădere a valorilor și „prințipurilor” în baza cărora speram să ne construim existența. Coaliții toxice, lideri corupți, cu dosare pe la instanțe sau cu antecendente straniu închise „din lipsă de probe”, în paralel cu o artă descumpănită, care transmite strigăte, disperare, violență. Extreme politice de tot felul, care țin microfonul în fața unor mase amorfe, anodine, năuce de consumul repetat de lozinci și clișee ce nu țin de foame. Dacă adăugăm, cinic, conflictul între generații și viteza uluitoare de înlocuire a paradigmelor științifice, politice, sociale dominante putem sta (ne)liniștiți în șezlong, văicărindu-ne poetico-filosofic de inutil. Schimbarea de model cultural pe care unii o anunță, dar nu reușesc să o expliciteze se numește intrarea în epoca post-adevăr (Lee MacIntyre, David Block, Michael A. Peters și mulți alții). Nici măcar nu este o epocă a minciunii, cum ne-ar plăcea să credem, căci ar fi prea ușor de detectat și, printr-o mobilizare optimă a minților luminate, ar putea fi deconstruită. Este un alt fel de adevăr, adevărul prin care, după cum o cer circumstanșele de moment, „doi plus doi fac cinci sau șase sau opt”. Am crezut că această piesă distopică și-a consumat resursele în regimurile din care am ieșit, că se află mult în spatele nostru, și noi, veseli și liberi, ne îndreptăm spre „viața în adevăr”, cum ne învăța Vaclav Havel. Am crezut că, ieșind în stradă în acel decembrie de neuitat, facem ca tentaculele dublei gândiri și camerele de supravegheat ale Marelui Frate ne vor pierde, ne vom îndepărta și elibera. „Libertatea e să poți spune liber că doi ori doi fac patru. Dacă se admite aceasta, toate celelalte decurg de aici” (Orwell). Teoretic, suntem cu toții de acord, dar, grăbindu-ne spre poarta de ieșire din haos, am uitat că multe ciudățenii au rămas acolo, hrănindu-se reciproc, încurajându-se și stimulându-se în a găsi resurse și căi de a submina totul.

La fel se petrec lucrurile, chiar dacă mai puțin cunoscut publicului larg, în cercetarea științifică, în mediul academic pe care îl privim cu consternare, în artă, în media. Inși respinși, incapabili să-și înțeleagă și, mai ales, să-și accepte limitele, interese financiare care susțin tocmai contestarea „mainstream-ului” civilizațional pentru că, la rândul lor, au fost constituite pe false premise sunt tot atâtea ingrediente ale celor ce țin să ne explice, abia acum pe îndelete, lozincile Partidului din romanul lui Orwell: „ignoranța este forță”. Multă vreme, lumea academică și cei ce o însoțesc în eforturile oneste de cunoaștere s-au întrebat unde trebuia căutată lumea din „1984”. În spațiul anglo-saxon, bănuiala era că sumbra poveste era o critică deloc voalată a imperiului britanic, critică ce s-ar înscrie cu ușurință în tradiția utopiilor politice provenite din acel mediu. Apoi s-a renunțat, spre a avansa ipoteza savuroasă a izomorfismului între țările comuniste și „minunata lume nouă”, cum ar fi spus Huxley. Iată că realitatea post-adevărului ne trimtie înapoi la carte, la personajele ei memorabile și la „neolimbă”, la cuvintele acelea care nu mai înseamnă ceea ce credeam noi, la frazele care înfruntă logica bunului-simț și mii de ani de morfologie și lexicologie!

Ministerul Adevărului

            Prescurtat Minad, creația din „1984” nu vrea să moară. Denumirea „ascunde” o instituție a statului distopic imaginat de Orwell, instituție preocupată de reconstrucția adevărului în fiecare zi, în funcție de contexte și circumstanțe. Nu realitatea e cea cu care vorbirea noastră trebuie să se afle în corespondență, ci ultima decizie a liderilor. Aici e locul în care se cuvine a deschide o mică paranteză pentru cei ce au lăsat filosofia din mână îndată după examenul de bacalaureat. De mii de ani, oamenii au încercat să înțeleagă mersul lucrurilor în jurul lor și au creat diferite metode de cercetare și de validare a celor descoperite. Încă de atunci a apărut și îndoiala, și sesizarea temporalității care șterge, alterează, substituie certitudini, probe, valori. Până la urmă, și-au spus oamenii, ce este adevărul, ființa, cunoașterea? Ceea ce vedem, auzim, atingem — și este, vai, atât de perisabil! —, sau ceea ce creăm în mintea noastră, prin înțelegere și revelație, spun unii, prin postulare, impunere, decizie administrativă, spun alții. Ce este mai presus de temporalitate și decădere? Multă vreme această întrebare avea răspunsuri certe, care însă au creat armatele de nemulțumiți, de neîncrezători, de „faliți, coane Fănică”. Putem, oare, atinge cunoașterea deplină, a adevărului inalterabil, a conceptelor și valorilor din care decurg toate celelalte? Lupta sisifică dusă pe acest versant a arătat clar celor deznădăjduiți că absolutul există numai în măsura în care ei și-l crează, în care ei se cred, se declară, se proclamă atotștiutori, atotcunoscători. Atunci când nu ai sânge albastru, dar vrei neapărat să te încoronezi, îți creezi/mai nou, îți cumperi o coroană, fie ea și se plastic, și reconfigurezi lumea pornind de la tronul tău de mucava. Personajul central al romanului lui Orwell, Winston, îl întreabă pe șeful său de partid dacă Marele Frate există cu adevărat, dacă există așa cum există el, Winston. Răspunsul e fabulos și plin de învățăminte pentru noi, cei de azi: „Tu nu exiști”. Și cu asta, intrăm pe făgașul „normal” al raționamentului filosofic: ceea ce putem auzi, mirosi, atinge nu există. Noi, cei (încă) dotați cu simțuri și, vai!, păreri, opinii sau intelect, nu existăm. Noi, cei ce vorbim și punem energia și zilele noastre în joc spre a supraviețui, de fapt nu existăm! Există Marele Frate, marile proiecte bine finanțate, marile strategii care mimează realitatea spre a ne închide ochii și a ne folosi cu asupră de măsură! „Noi controlăm materia, fiindcă noi controlăm conștința. În țeastă-i realitatea!”, îl învață O’Brian pe necredinciosul Winston. Și îi indică în ce mod îl vor face să-și uite identitatea, scopurile, agenda, familia, dorințele. Pentru că toate acestea sunt pieritoare, Partidul e nemuritor, spune O’Brian. Așadar, pe înțelesul celor născuți în secolul trecut: între empirism și raționalism, adică între validitatea celor fizice și validitatea celor înțelese de mintea mea, valoarea de adevăr aparține programului celor ce creează adevărul. Din acest punct de vedere, post-adevărul nu este un fals adevăr, nici absența adevărului. Este adevărul unei lumi create ex nihilo, cu scopul de a înlocui lumea plină de îndoieli, de criterii și condiții. Lumea post-adevărului nu preia din moștenirea culturală definiții și teoreme, ci le înlocuiește! Se dorește o lume alternativă, cu valori și adevăruri alternative. Iar pentru aceasta, selectează din lumea „noastră” doar acele elemente care pot face figurație în această lume alternativă, care pot mima continuitatea în măsura în care aceasta e necesară și pot fi date la o parte de îndată ce utilitatea lor scade sub limita cerută. Pentru a-și asigura reușita, era nevoie de negarea științei. Nu dovezile obținute cu migală și cercetare amănunțită, nu teoriile și înlănțuirile de explicații. Dimpotrivă, știința rostește adesea propoziții care descalifică O’Brieni cu interesele și limitele lor. Cele mai răsunătoare sunt enumerate de autorii sus-menționați, cazurile legăturii între consumul de tutun și apariția cancerului, respectiv teoriile încălzirii globale. A le nega, pur și simplu ține de naivitatea și impetuozitatea secolelor trecute! A veni însă cu contra-teorii, clar invalidabile de lumea specialiștilor, dar ușor de comercializat pe piata liberă, a cumpăra „specialiști” care, altfel, nu ar avea niciodată cetățenie în Republica Literelor, și a-i determina să spună „că negrul e alb și albul e negru” (Orwell) este un prim pas obligatoriu în acest efort. Iuda a fost singur și, astfel, mânia multor secole s-a revărsat asupră-i. Acum au apărut copiatoarele multifuncționale care produc asemenea specimene la comandă, cosmetizate atractiv și făcute să placă, să atragă, să vândă.

Morala fabulei

            „Sunteți niște morți”, afirma apodictic O’Brian. „Dacă dumneata ești un om, Winston, apoi ești ultimul om. Specia dumitale s-a stins, noi îi suntem moștenitorii. Îți dai seama că ai rămas singur, absolut singur? Ești în afara istoriei, nu exiști.” Așadar, și conceptele noastre sunt în afara istoriei, ideologiile politice cu care am crescut intelectual, pe care le-am citit în cărți și le așteptam pe piața ideilor, cărțile și ideile însele nu există, sunt în afara istoriei care se desfășoară acum. Nu clasicii muzicii, fizicii sau filosofiei sunt cei ce ne pot învăța câte ceva, pentru că ei apartin unei lumi care nu mai este. Acum sunt doar noile ideologii, pretinsul rasism păsări-lăți-lungit asupra tuturor celor ce sunt, o lume politică ce crede că are o agendă pentru simplul motiv că prin agendă înțelege cu totul altceva decât ceea ce defineau dicționarele lumii vechi; o lume de vedete media care au succes pentru că succesul însuși este redefinit, iar gusturile, oricum schimbătoare, au fost resetate după oferta atât de generoasă a lumii noi. Dacă tot nu putem lua în stăpânire lumea, atunci o negăm sau, mai simplu, o ignorăm substituind-o cu una construită din puținul pe care îl putem înțelege, puțin în raport cu care vom reașeza totul. Dacă albul e negru și negrul alb, liberalismul poate fi și conservatorism, și socialism și orice, specialist poate fi orice nulitate, iar adevărul absolut va fi, cu siguranță, părerea, de un subiectivism deplin, a celui cu portavoce, cu resurse financiare, influență și putere de constrângere. Ministerul Adevărului nu răstălmăcește adevărul, ci creează unul complet nou, care coagulează în jurul său o altfel de lume în care nu e loc decât pentru certitudinile absolute, create pentru a susține utopia existenței unui grup pe seama uciderii prin anulare a tuturor celorlalți. Acesta este adevărul, iar O’Brian are sarcina să ni-l transmită tuturor. Îl aplaudăm? Îl urmăm cu interes și devotament? Murim resemnați mioritic?