Prin septembrie 2021, a fost emis Ordinul cu nr. 5255 al Ministrului Educației Naționale, prin care a fost reglementată activitatea de verificare a respectării eticii și deontologiei universitare în elaborarea tezelor de doctorat din perioada 1990–2016. Acest ordin a fost publicat în Monitorul Oficial al României, nr. 888, din 16 septembrie 2021.

Citind ordinul mai sus individualizat, m-a pufnit râsul. Nu pentru că mi-ar lipsi respectul pentru Ministerul Român al Educației Naționale, ci pentru că pur și simplu acest ordin cu titlu pompos pare a fi mai degrabă un angajament „solemn” pentru viitor, pe care universitățile sunt obligate să și-l asume, astfel încât, în anii care vin, doctoratele realizate și susținute în spațiul carpato-danubiano-pontic să fie demne de toată încrederea. Iertați-mi limbajul de „picior de scaun”, dar — credeți-mă! — el este întru totul justificat. Și am să vă spun și de ce.

Ordinul acesta cuprinde doar cinci articole, din care ultimele trei fac vorbire despre: (i) finanțarea de către Ministerul Educației Naționale a activităților de prevenire și combatere a fenomenului de plagiat, inclusiv pentru anul 2021, pentru care emitentul acestui ordin alocă — „din fondul pentru finanțarea situațiilor speciale” — suma de 25.017.031 lei; (ii) faptul că acest ordin urmează să fie aplicat de toate instituțiile de învățământ superior din România; (iii) împrejurarea că acest ordin se publică în Monitorul Oficial al României.

Ce fac primele două articole, cele care se doresc a fi „de substanță”?

Primul stabilește că universitățile vor (re)evalua tezele de doctorat a căror susținere s-a făcut în cadrul lor, în perioada cuprinsă între ianuarie 1990 și iunie 2016. Prin urmare, sunt supuse controlului doar acele teze de doctorat care au ajuns în situația de a putea fi susținute public în perioada cuprinsă între dispariția „teroriștilor” din acel însângerat decembrie 1989 și 30 iunie 2016. Sunt năucit. De ce nu sunt supuse controlului și tezele de doctorat susținute după 30 iunie 2016? Cel mai probabil, înainte de a emite Ordinul cu nr. 5255/2021, Ministrul Educației Naționale a constatat că, începând din data de 1 iulie 2016, toți doctoranzii și coordonatorii de doctorate din această țară s-au pocăit și au zămislit numai teze onorabile, ba chiar și de o inestimabilă valoare științifică. Glumesc, desigur.

Cel de-al doilea articol al aceluiași ordin ministerial este, în sine, o batjocură, pentru că el stabilește faptul că „analiza tezelor de doctorat se realizează conform unei planificări stabilite de fiecare instituție de învățământ superior”. Ca socialist, îmi place asta cu planificarea! Mă întreb însă care va fi durata maximă a acestei planificări? Pe următorii 5, 10 sau 15 ani? Câte teze pe lună sau pe an? 10, 20, 30? Și, mai ales, de către cine? Intuiesc că, în dreptul administrativ — ca să nu zică detractorii mei că mă refer la lucruri pe care nu le cunosc —, de prin ianuarie 1990 și până prin iunie 2016, or fi fost susținute în România vreo 200 de teze, adică 7–8 teze pe an, în tot intervalul de 26 de ani, acoperit de acest „păcătos” ordin ministerial. Cele 200 de teze se împart între vreo 4 până la 6 centre, ceea ce duce la o medie situată între 30 și 50 de teze susținute la nivelul fiecărei instituții care, în perioada vizată de acest ordin, a avut școală doctorală în științe juridice și conducători de doctorat în dreptul administrativ. Cum și cu ce ritmicitate poți verifica cele între 30 și 50 de teze? În ce scop și în considerarea căror mize? Unii dintre conducătorii acestor teze și chiar unii dintre doctorii lor au dispărut fizic. În cazul lor, descoperirea unui plagiat ar fi pur și simplu inutilă societății.

Dacă tot urmărea să pună ordine în acest „sensibil” domeniu al doctoratelor — iar cele în științe juridice se cer a fi grabnic onorabilizate (mai ales din pricina unor foști prim-miniștri și a unor foști rectori de academii polițienești) — dl Ministru al Educației Naționale ar fi trebuit să stabilească, prin ordinul dat, un calendar clar și strâns al evaluării tezelor, dar și să prioritizeze această evaluare, concentrându-se pe cei care, doctorii în științe fiind — și încă în viață — ocupă funcții didactice universitare, demnități și funcții publice ori alte poziții de interes pentru societatea românească (magistrați, diplomați, deputați, senatori, membri ai Guvernului, membri activi ai serviciilor secrete, ai armatei ori ai forțelor de poliție). Altfel, intenția aceluiași domn Ministru de a face curățenie între doctorate, doctori și profesorii lor coordonatori pare a fi una simulată, prin deghizarea ei într-un act normativ lipsit total de eficiență. Acest control — în fapt, o reevaluare a unor teze inițial verificate în epoca susținerii lor — ar fi trebuit dat în competența unor comisii naționale, alcătuite din specialiști de top, care se bucură de o reputație neștirbită și a căror desemnare în acele comisii, de către Ministrul Educației, să se facă la propunerea Consiliul Național de Atestare a Titlurilor, Diplomelor și Certificatelor Universitare (CNATDCU). În sfârșit, ordinul mai sus evocat ar fi putut să clarifice și statutul tezelor de doctorat așa-zis secretizate. Cum să secretizezi conținutul unei teze de doctorat a cărei susținere a fost publică? Numai în mod excepțional, o teză de doctorat ar putea fi secretizată, dacă este susținută în domenii care privesc securitatea națională și sub condiția ca doctorandul, coordonatorul tezei și toți cei implicați în parcursul doctoral al candidatului, inclusiv membrii comisiei de susțiunere a respectivei teze să fie, din capul locului, certificați ORNISS. O teză de doctorat nu mai poate fi secretizată (sau clasificată) după susținerea ei publică, decât numai dacă cei care fac acest lucru — în conivență cu titularul tezei și, eventual, cu coordonatorul ei — au de ascuns un plagiat ordinar sau o teză fără valoare științifică.