Capcanele juridice ale „certificatului verde” (I)

De câteva luni, societatea românească s-a divizat — pentru a nu știu câta oară! — în jurul unui subiect pe cât de sensibil, pe atât de… juridic: certificatul verde. Ce este el? Cum va putea fi obținut? De către cine? În prezența căror condiții?

Voi încerca să răspund la întrebările de mai sus, dintr-o perspectivă a dascălului de drept public.

Este neîndoielnic faptul că acest certificat verde este un act administrativ unilateral, cu caracter individual, al cărui rol este acela de a permite posesorului său să exercite anumite drepturi consacrate de Constituție și, în subsidiar, de lege. Privit din această perspectivă, certificatul verde are semnificația juridică a unui soi de autorizare cu caracter special, care îl înzestrează pe individ cu posibilitatea de a se bucura de niște drepturi al căror uz — în timpuri normale — nu pretinde satisfacerea de către individ a unor condiții privitoare la starea sa de sănătate ori la opțiunea vaccinală sau non-vaccinală împărtășită. Între drepturile și libertățile fundamentale supuse acestei autorizări speciale ar putea figura, printre altele: dreptul la muncă, dreptul la educație (sau la învățătură), dreptul de a exercita o profesie ori de a desfășura o anumită activitate economică, libertatea de a călători în interiorul sau în exteriorul țării ori de a accesa neîngrădit justiția.

Problemele pe care le pune acest certificat verde sunt, întâi de toate, unele de constituționalitate. O eventuală introducere a obligativității unui asemenea certificat îi va împărți pe cetățenii României în două categorii: cu și fără certificat verde. Dobândirea certificatului va depinde de vaccinare sau de hazardul infectării, cu consecința dobândirii imunității naturale. Din capul locului, țin să vă spun, dragi cititori, că este fără precedent în istoria universală a dreptului ca exercițiul unor libertăți fundamentale să depindă de probabilitatea de a contracta o boală infecțioasă.

Prin urmare, dacă particularul nu se va vaccina și nici nu va avea „șansa” de a se infecta, dobândind astfel o imunitate naturală, certificatul verde îi va fi inaccesibil și nu i se va permite să-și exercite un întreg ansamblu de drepturi și de libertăți, dintre cele mai sus enunțate. În sine, o astfel de situație constituie o încălcare a principiului egalității în fața legii, astfel cum este acest principiu consacrat sub dispozițiile art. 4, alin. (2) și ale art. 16, alin. (1), din Constituția României. Cel dintâi text stabilește faptul că „România este patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi, fără deosebire (…) de opinie”. Iar această opinie poate acoperi și convingerea utilității sau, dimpotrivă, a inutilității vaccinării. Al doilea text insistă asupra faptului că „cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări”. Desigur că unii dintre colegii mei juriștii se vor grăbi să vă spună că această diferențiere între vaccinați și nevaccinați nu reprezintă, în sine, o încălcare a principiului egalității tuturor cetățenilor în fața legii și a autorităților publice.

Și aceasta întrucât, de ceva vreme, cărțile „otrăvite” de drept public ne spun că acest principiu al egalității nu se aplică între toți cetățenii, ci numai între cei care se găsesc în una și aceeași situație ori cel puțin în situații comparabile. În „logica” acestui mod de a vedea lucrurile, vaccinații sunt egali în privilegii, iar nevaccinații sunt egali în restricții. În aparență, nimeni nu este discriminat, dar, până la urmă, diavolul se ascunde în detalii. Cui datorăm acest mod de a vedea lucrurile? Acelor juriști care au inventat ori au asimilat fără reținere teoria interpretării evolutive a normei juridice, în virtutea căreia „realități” politice diferite permit interpretări diferite ale uneia și aceleiași reguli de drept. Periculos mod de a vedea lucrurile! În virtutea lui, totul în drept se relativizează. O normă juridică ce astăzi procură drepturi și libertăți posibililor săi destinatari, mâine îi poate lipsi pe aceștia din urmă, de aceleași drepturi și de aceleași libertăți.

Ceea ce au uitat acești juriști — mari iubitori ai interpretării evolutive a regulilor de drept — este faptul că mai toate regimurile totalitare au îndrăgit acest tip de interpretare, pentru că ea scuză orice și, astfel, este foarte convenabilă. În esența ei, interpretarea evolutivă este ideologică și, implicit, non-juridică. Ea poate fi naționalist-socialistă, bolșevică sau neo-marxistă (în fapt, sanitaristă) și are marele „merit” de a arunca la coșul de gunoi al istoriei teoria drepturilor naturale. În virtutea acestei teorii, oamenii sunt înzestrați cu o serie întreagă de drepturi grație naturii lor — de ființe umane —, și nu pentru că statul le-ar fi acordat aceste drepturi printr-o legislație pe care a fost sau nu dispus să o genereze la un moment dat.

Dar caracterul liberticid al certificatului verde decurge și din atipicitatea lui. Să vă dau un exemplu: pentru a desfășura o activitate economică (de pildă, pentru a face comerț), particularul are nevoie de o autorizație prin care sunt fixate condițiile tehnice de desfășurare a respectivei activități (comerț en-gros sau cu ridicata, tipuri de produse permise a fi scoase la vânzare, căi de acces și de evacuare pentru potențialii clienți în și din spațiul comercial organizat ș.a.m.d.).

La rândul său, certificatul verde condiționează, din punct de vedere juridic, exercițiul însuși al libertății de a desfășura o activitate economică, exercițiu pe care îl leagă, în mod nenatural, de îndeplinirea de către individul sănătos a actului medical al vaccinării (preventive, și nu curative!) ori de întâmplarea infectării și, implicit, de cea a dobândirii, în acest mod, a imunității naturale față de virusul COVID-19. Ceea ce, raportat la dispozițiile constituționale mai sus citate, este lipsit de rezonabilitate și potrivnic perspectivei liberale asupra statului de drept.

(Va urma)