De câteva săptămâni bune, clasa politică din această țară se chinuie să instaleze un guvern care să fie capabil să conducă România în mod coerent și, dacă se poate, cât mai eficient. Până la urmă, pare-se că în jurul dlui Nicolae Ciucă se va organiza noul Executiv și că portofoliul Educației va fi încredințat aceluiași talentat domn… Sorin Mihai Cîmpeanu. Am primit informația cu calm, gândindu-mă la faptul că, mai ales în conducerea sistemului național de învățământ, ideea de continuitate nu este neapărat una… nefericită. Prin experiența acumulată, dl Cîmpeanu ar putea aduce acestui sistem — și, în mod special, celui universitar — reformele de care acesta are o foarte mare nevoie.

Cred că o reformă reală a vieții noastre universitare pretinde câteva măsuri urgente, la care, nu mă îndoiesc, și dl Cîmpeanu s-a gândit, pe care, cel mai probabil, le-a împărtășit rectorilor marilor universități din această țară și care ar putea fi cuprinse în următoarele unsprezece puncte:

(i) ierarhizarea tuturor universităților (de stat sau private), prin raportare la criterii clare, posibile, oneste și predictibile;

(ii) menținerea sub tutela Ministerul Educației Naționale și, implicit, sub finanțarea statului numai a acelor universități publice care, în urma ierarhizării, intră în prima jumătate a clasamentului și trecerea celor din a doua jumătate a aceluiași clasament, sub controlul și, implicit, sub finanțarea autorităților administrației publice locale; poate că, astfel, scăpăm de universitățile de stat lipsite de performanță, iar din bugetul de stat vor ajunge să fie finanțate numai acele universități publice care chiar merită să beneficieze de o astfel de finanțare;

(iii) încurajarea fuziunii universităților de stat, cel puțin a celor existente în acele orașe reședință de județ unde există două, trei sau chiar patru astfel de universități, prin asigurarea din partea statului a unei finanțări categoric mai mari pentru universitățile publice rezultate în urma unor astfel de fuziuni;

(iv) depolitizarea totală a mediului universitar, prin stabilirea unor clare incompatibilități între funcțiile de conducere instituite la nivelul universităților, facultăților și departamentelor, pe de-o parte, și demnitățile publice, alese sau numite, legislative ori executive, pe de altă parte;

(v) instituirea dreptului de a organiza școli masterale și, respectiv, școli doctorale numai în beneficiul acelor universități de stat sau private ajunse, în urma ierarhizării, în prima jumătate a ierarhiei;

(vi) reformarea studiilor doctorale, astfel încât acestea să devină accesibile pentru posibilii candidați numai în baza unei selecții obiective și transparente, concretizate în examene de verificare a cunoștințelor, la care să se adauge un portofoliu de lucrări (eventual, de publicații), care să dovedească abilitățile de cercetători ale candidaților;

(vii) instituirea unor criterii clare, posibile, oneste și predictibile de ocupare a funcțiilor didactice de conferențiar și de profesor universitar, precum și de dobândire a calității de conducător științific de doctorat;

(viii) reglementarea prin lege a unor proceduri de selecție a candidaților pentru ocuparea funcțiilor didactice de conferențiar și de profesor universitar, care să implice examene scrise de verificare a cunoștințelor, ținerea unei prelegeri publice pe un subiect tras la sorți dintr-o tematică reprezentativă preanunțată, dar și analizarea conținutului — și nu numai a dimensiunii! — portofoliului de lucrări, prin care candidatul la o astfel de funcție a obiectivat rezultatele cercetărilor științifice asumate; poate astfel vom ajunge să avem în sistemul universitar din România mai mulți conferențiari și profesori care să și stăpânească disciplina pe care o predau și care să fie înzestrați și cu minime calități pedagogice;

(ix) definirea și pedepsirea ca infracțiune a plagiatului, atât în privința autorului lucrării de licență ori a tezei masterale sau de doctorat, cât și în privința cadrului didactic coordonator, infracțiune pentru care, în caz de condamnare, pe lângă pedeapsa închisorii, acestuia din urmă să i se aplice și pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a mai exercita vreo funcție didactică timp de cel puțin 10 ani după executarea pedepsei principale a închisorii;

(x) instituirea unui registru național unic și public de evidență a fraudelor în mediul universitar (cum sunt plagiatele, fraudarea examenelor, asumarea unor titluri sau merite academice ori științifice nereale);

(xi) construirea unui sistem atractiv de salarizare a personalului didactic din universitățile de stat, care să permită asistentului, lectorului (șefului de lucrări), conferențiarului și profesorului din instituțiile publice de învățământ superior să renunțe la tot felul de alte angajamente profesionale străine vieții academice, dar de pe urma cărora poate realmente trăi; până la urmă, dascălul universitar este „magistratul” catedrei sale și ar trebui să se bucure de aceeași prețuire socială ca și magistrații instanțelor și ai parchetelor din această țară.

S-ar putea ca măsurile propuse mai sus să nu se integreze într-un sistem perfect al reformelor de care are nevoie sistemul universitar din România. Dar aceste măsuri au fost enunțate de unul care a acumulat peste 22 de ani într-o catedră din cadrul unei facultăți de drept al unei universități importante din România. În anii aceștia, am văzut și am trăit multe. Scriind aceste rânduri, nu fac altceva decât să împărtășesc din „durerile” sistemului în care m-am format, în care am muncit și pe care l-am slujit animat fiind de un singur gând: cu toate riscurile, vorba este mai valoroasă decât gândul înăbușit în tăcere, iar acțiunea, mai de preț decât resemnarea.