Mi se pare mie sau cu Islanda am avut două bănci? Una condusă de Rădoi, tehnică, alta (și nu mă refer la cea din înaltul Ghencei, a lui Stoichiță, pe care aș numi-o, simplu, scaun), condusă de Cioran. Căreia, fără ezitări, i-aș spune comercială, fiindcă altfel nu-mi pot explica de unde a făcut Mirel, în doar 90 de minute, un credit de nevoi personale în nihili. (Nihil-ul fiind moneda deja consacrată a naționalei noastre de fotbal.)

Iar dacă „scepticul de serviciu al unei lumi în declin” ne-a lăsat propria schimbare la față a României, Mirel n-a făcut, nici el, altceva. Și ne-a lăsat-o pe-a lui. De ce?

Iată un posibil răspuns: fiindcă i-am cerut-o și ne-am cerut-o cu lumânarea. Iar gura de oxigen (iertați-mi expresia, riscantă în această perioadă) pe care ne-a dat-o după întâlnirile cu Germania și Armenia nu numai că a aprins lumânarea, ci era gata-gata să ne aprindă și pe noi la gândul plecării sale în glorie.

Așa că ne-am așteptat ca Burleanu să cheme iar mirelii pe picior de plecare din Rădoi la FRF, să nu ne lase fără să ne fi curățat până la capăt Piața Universalității fotbalistice de resturile barajului. De rămășițele lui, fiindcă parcă-l spulberaserăm deja cu puterea minții și a lui Alibec însuși, în carne (multă) și oase.

Mirel însă nu a ratat întâlnirea cu sublimul. Și după un „alb” cu reprezentativa celor trei sute și ceva de mii de blonzi, un alb cât polul celălalt, opus lor, de ospitalier, ne-a trântit-o ca la o bere în „Lacrimi și sfinți” (al lui Dinescu): „Suntem obișnuiți să scoatem în față doar lucrurile negative, nu putem să-i educăm pe acești copii în câteva săptămâni”.

Și așa e! Am cerut-o! Așa că omul de la Mancha de pe Dunăre (Drobeta-Turnu Severin)  ne-a servit-o.

Așadar, scoatem în față doar lucrurile negative. Iar copiii ăștia, de care trebuia să avem mare grijă, au crescut într-o asemenea atmosferă nefastă. E o explicație, dar una care mă duce cu gândul direct la Coreea de Nord, un incontestabil paradis al lucrurilor pozitive scoase în față. Ce fotbal au!

Ne-ar trebui oare o nouă Epocă de Aur ca să avem fotbaliști? Dar să nu fim nostalgici, melancolici. Nu avem vocație. Noi putem fi doar amărâți. Mai cu seamă că iarba verde de acasă a fost prea udă, iar al 12-lea tricolor a lipsit cu desăvârșire de pe stadion din cauza bestiilor de autorități. Bestii de-a dreptul, în lupta cu virusul, înfrânt fără drept de apel încă din vară, nu-i așa?

Cât privește educația acestor copii în câteva săptămâni, cred că și aici avem o soluție: să urmeze, după modelul strașnicilor noștri politicieni, rectori de universități, directori de grădinițe cu program prelungit, portari de biblioteci, în fine, patrioți, cursurile Colegiului Naţional de Apărare din cadrul Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”. Cursurile intensive, fără minge, pentru formarea caracterelor și dobândirea rapidă a mentalității de învingător. Cum a făcut Sebastian Jicman. Ciiineee? Nimeni altul decât șeful Institutului Cultural Român, adică al naționalei culturale a României, cea care joacă de regulă în deplasare.

Credeți-mă, de la un timp am impresia că și atunci când ne punem cenușă în cap, când ne scoatem în față lucrurile negative, de fapt ne dăm mari, ba chiar uriași. Sus sau jos — nu mai contează: diezi sau becali.

Clasa de mijloc a adjectivelor e foarte subțire în România. Iar de vină sunt pur și simplu rezultatele, fiindcă ele, și numai ele, nasc autenticul middle class adjectival.

Altfel, pot semnala că tinerii noștri jucători și antrenorii lor au dicționarul la ei în conferințele de presă. Nu ca pe vremuri oamenii de fotbal, care îl aveau exclusiv pe teren. Și ce neologisme foloseau, în iarbă, Dobrin, Balaci sau Hagi, ca să amintesc doar „marii clasici”!

Întreabă-te, așadar, Mirele, fiindcă știi să o faci, ai lexic, unde sunt rezultatele, întreabă-te Mihai, întreabă-te Răzvane! Și-abia apoi spuneți-ne ferm, cum vă place: așază-te Gheorghe, așază-te, Ioane!