Privim neputincioși în jurul nostru și nu înțelegem ce se întâmplă. Sunt dezarticulate, nefuncționale și ineficiente mai toate sistemele în care altădată credeam și pe care, cu doar câteva decenii în urmă, ne bazam. Sistemul politico-instituțional, cel de justiție, cel administrativ, cel sanitar, cel de educație, cel de asigurare a serviciilor publice absolut necesare, inclusiv cel de educație sunt astăzi prăbușite. Nu știm foarte bine ce anume a generat acest dezastru cvasi-generalizat și pare că singurele lucruri pe care mai știm să le facem este să comentăm, să criticăm și să ne răstim unul la celălalt, fără însă a fi capabili să generăm soluții. Ce anume ne-a adus în această situație? Cel puțin două lucruri: (i) ne-am bătut joc de școală mult prea mult timp; (ii) ne-am obișnuit ca soluțiile să vină nu de la noi, ci din altă parte, pentru că — nu-i așa? — românii nu vor, nu știu și nu pot să facă nimic. Oare așa o fi? Oare nu mai avem nicio șansă să ieșim din marasmul în care — inconștient sau deliberat — am intrat?

Să privim spre școală! Aici nu prea mai ai ce repara. E nevoie de o intervenție categorică. România are nevoie de un model educațional bazat pe o disciplină a învățării, în care un loc central trebuie să-l ocupe acumularea cunoștințelor utile și înzestrarea celor școlarizați cu capacitatea de a înțelege realitățile naturale, sociale, economice, politice și culturale cu care urmează să interacționeze pe parcursul întregii vieți. Un astfel de sistem trebuie să se bazeze pe o regulă simplă: după absolvirea clasei a VIII-a, instrucția școlară înalt teoretică trebuie să rămână accesibilă doar celor care pot și vor să studieze. Nu au ce căuta și nici nu pot rămâne într-un liceu cei care nu sunt capabili să înțeleagă, la un nivel rezonabil, abstracțiunile specifice matematicii, fizicii, chimiei, filosofiei, economiei, logicii sau gramaticii limbii materne, a unei limbi clasice sau a unei limbi moderne, nici cei care nu sunt în stare să acumuleze o importantă cantitate de informații din domeniul istoriei sau al geografiei și nici cei care nu sunt capabili să parcurgă textele marilor cărți ale literaturii române și universale. Îi asigur pe cititorii mei că știu câte ceva despre curba lui Gauss și că nu îmi trece prin cap să militez pentru liceanul de geniu, în care se adăpostește o enciclopedie. Însă nu pot să nu observ, de pe poziția profesională a unuia care a acumulat peste 20 de ani de carieră didactică universitară, că cei mai mulți dintre absolvenții din ultimii ani ai liceelor noastre sunt pur și simplu neinstruiți. Vorbesc prost și scriu și mai prost. Nu sunt în stare să lege două idei, nu pot transmite nimic interesant și sunt înzestrați doar cu jargonul precar al rețelelor de socializare. Cum să faci din toți aceștia niște studenți de elită? Cum să recuperezi cu ei lecturile pe care le-au ratat în liceu, sintaxa și morfologia limbii materne, care le este complet străină, ori logica pe lângă care au trecut nepăsători, dar pe care ar fi putut să și-o însușească și dacă ar fi manifestat ceva mai mult entuziasm față de științele tari, ceea ce însă nu s-a întâmplat? Mai toți acești sub-cetățeni sunt rușinea României de azi și balastul de care piața europeană a muncii nici nu vrea să audă. Locul lor ar fi trebuit să se găsească într-o școală profesională sau de meserii, acolo unde ar fi putut dobândi o calificare prin care ar fi devenit utili societății și, implicit, lor. Un astfel de parcurs profesional i-ar fi onorabilizat, scutindu-i de chinul frustrărilor pe care le vor dezvolta după ce se vor licenția fie într-o universitate de stat, fie — la nevoie și pentru că nu au avut încotro — într-una privată. Cei mai mulți se vor rata. Dar dacă ambientul familial și anturajul de prieteni le va fi favorabil, vor ajunge să ocupe poziții profesionale de decizie, inclusiv la nivel politic și/sau administrativ, de unde nu vor face nimic, pentru că nu știu și, prin urmare, nu pot să facă nimic.

Și acum, să privim spre cea de la care, în ultimele decenii, românii s-au obișnuit să caute soluții și rezolvări la mai toate problemele cu care se confruntă: Europa. Organizată în forma unei Uniuni cu o credibilitate în scădere, Europa pare să fie astăzi un fel de mamă după care românii strigă ori de câte ori îi indispune, îi supără sau îi deznădăjduiește câte ceva. Dacă au probleme cu justiția, cu alimentarea unor întregi comunități cu energie, cu apă caldă sau cu agent termic, cu sistemul sanitar ori cu cel educațional sau dacă trebuie să valideze niște rezultate ale unor alegeri sau ale unui referendum, își întorc privirea spre instituțiile Uniunii Europene. Printre altele, acest comportament contraproductiv a fost sădit în firea concetățenilor mei — asemenea unui reflex pavlovian — și pentru că, metaforic vorbind, de câteva decenii, școala românească i-a decerebrat ori pur și simplu i-a îmbâcsit cu o foarte periculoasă prejudecată: în orice condiții, tot ceea ce e european este bun, pentru că este străin (german, francez, olandez sau italian) și tot ceea ce e românesc este prost, pentru că — nu-i așa? — românii nu știu, nu pot și nu vor să facă nimic și, cu atât mai puțin, ceva bun.

Sper că m-am făcut înțeles. Și că dragii mei cititori au priceput de ce astăzi noi, românii, nu mai știm să facem nimic. Am pierdut deprinderea de a face ceva pentru noi, pentru copiii noștri și pentru interesele noastre colective. Am renunțat de mult prea multă vreme la ideea că putem gândi și acționa singuri, bazându-ne pe încrederea dintre noi (demult dispărută și ea), respectiv pe solidaritatea națională. Gândiți-vă ce s-ar putea întâmpla cu noi dacă, într-o zi, Uniunea Europeană s-ar destrăma? În fond și la urma urmei, teoria istoriei ne spune că nicio construcție suprastatală nu e veșnică, iar Europa e un bun exemplu în ilustrarea acestei idei. Cel mai probabil, un dark age post-unional s-ar așterne peste ruinele fostului imperiu albastru. Într-un astfel de caz, România ar trebui să-și (re)ia destinul în propriile mâini! Cine va fi capabil să gestioneze o astfel de situație? Cel mai probabil, niciunul dintre noi. Și, la fel de probabil, câțiva se vor grăbi să-și întoarcă privirea către un alt punct cardinal (altul decât cel apusean). În fond și la urma urmei, se pierde foarte greu reflexul pavlovian al căutării unui (nou) stăpân.