Am urmărit pe YouTube, într-una din nopțile trecute, cele 16 minute și 40 de secunde ale reportajului Recorder Așa arată un dezastru sanitar. Am făcut-o în singurul mod posibil: cu sufletul la gură. Și mi-am amintit una din serile petrecute la o cafenea de cartier, celebră prin longevitate și printre taximetriști. Astăzi, ca multe altele de felul ei, defunctă. Fiindcă și unele localuri fac forme severe de COVID. Și mor.
Dar să revin. Seara, de toamnă, de acum, iată, destui ani, cu foarte puțini clienți înăuntru, nepromițând să crească, își primește până la urmă răsplata, ca o adolescentă ce visase fără speranță să devină manechin de podium și, când nu mai credea în visul său, s-a trezit, în nici un an de zile, că sare de 175 cm. (Manechin sau jucătoare de tenis — îndrăznesc o paranteză —, dacă tot ne spunea Monica Niculescu, 1,68 m, conform Wikipedia, zâmbind sub mască, pe Otopeni, că nu s-a vaccinat fiindcă n-a avut… timp. În fine… — dacă nu cumva expresia asta capătă sensuri atroce în zilele noastre.)
Pe ușă intră un grup de tineri — medici și asistente pe Ambulanță. Ieșiseră din tură și reconstituiau un ritual. Un botez al meseriei, unul cu inevitabilă repetiție. Îi ascult cu atenție. Și am de ce. Pasiunea discursurilor e fenomenală. Totul, în nici 15 minute, se umple de viață ca masa lor de bere. Tinerii vorbesc numai și numai despre cazurile din ziua aceea, despre meseria lor, despre viețile pe care le atinseseră, o clipă, cu speranță, încredere și multă, multă neliniște. Sunt sinceri. Cu ei și cu toată omenirea. Vulnerabili, fragili, plini emoții.
„Ce or fi făcând acum?”, m-am întrebat după filmul Recorder. „Cum rezistă? Se vor fi imunizat destul odată cu anii, cu vârsta?”
Și am dat înapoi filmul la minutul 8,52, când o asistentă de la Spitalul Universitar din București își încuraja pacienta. Să respire, să trăiască, să stea cu masca de oxigen: „Bunica”, bunica… „Deschide gura acum! Trage ca din țigară!”.
Da, „trage ca din țigară!”. Îndemnul disperării, al omului prin definiție însă, pe cât de incorect politic și medical, pe atât de uman. Cumplit de uman.
Dar să ratăm, oare, încă o dată, întâlnirea cu acest cuvânt: „uman”. Întâlnirea cu noi și cu celălalt. Cu celălalt din fiecare dintre noi. Să o ratăm și acum, când am avut o șansă enormă: drama, tragedia zilnică? Ce întâlnire „esențială” o poate înlocui? Una de business, de monkey business, una de amor, de amor propriu? Pandemia ne-a sărăcit sufletele mai mult decât buzunarele? Sau între suflete și buzunare rămâne aceeași căsnicie sigură — acră, murată de-a binelea? Să vedem! Dar să nu uităm că „diavolul se ascunde în detalii”!
E între zi și noapte. Un amurg timpuriu, lung și noros. La locul de joacă, mai nimeni. Eu, trecând pe acolo, cu atât mai nimeni. Răcoare, multe frunze, coșuri de gunoi pline. Doar telefonul mă face să tresar. Pornesc greoi conversația cu un prieten. Dar, după primele 10 secunde, e mai bine. Mă bucur că vorbesc. Sunt în picioare, la vreo cinci-șase metri de granița locului de joacă; departe, în afara lui. Nu știu când îmi aprind țigara. Sunt, din păcate, un fumător cu aprindere aproape involuntară. Îmi regret dependența, dar sper să mi se descopere și părți bune, să nu-mi fi murit lăudătorii. Oricum, mă fâțâi. Telefonul mobil e pentru mine o ușurare. Mă încurcau firele de altădată. Un pas înainte, unul înapoi, unul la stânga. N-am amplitudine foarte mare. Mă las în voia vorbelor. Când, dintr-o dată, zăresc, prin cenușa nezilei, nenopții, un gest, apoi încă unul. Semne de nebănuită nervozitate umană. Îmi cer scuze amicului, întrerup conversația și privesc spre omul de pe bancă. De pe una din cele vreo opt (goale atunci) așezare pe laturile careului de joacă. Nu înțeleg nimic, chiar dacă aud câte ceva. Mă apropii. Un pas, doi, trei, mai mulți, chiar așa!, vreo cinci-șase. Întreb ce s-a întâmplat. Omul, încă tânăr, cu ochi de oțel și cu o figură glacială, mă somează să plec de acolo. Unde? Departe, fiindcă pe el îl deranjează fumul de țigară, fumul care vine, cumva, spre el. Spre EL. Tac, îl privesc și tac. Ce să-i spun? Omul face spume și se hrănește cu ele. Mă îndepărtez și simt că-și savurează victoria.
Dar ce învinși amândoi! Eu și el, interpreți ai unui scenariu (în)tipărit în tiraje parcă tot mai mari. De ce nu, scenariul unui dezastru… sanitar. Fiindcă, în seara aceea, la început n-a fost Cuvântul.
