Polonia, dragostea mea!

De câteva zile, mediile on-line, televiziunile și posturile de radio par să fie marcate de recenta decizie a Tribunalului Constituțional al Poloniei, care a avut curajul să observe faptul că mai multe texte ale Constituției polone sunt incompatibile cu ideea potrivit căreia — în orice condiții și fără nicio rezervă — dreptul Uniunii Europene ar avea o forță juridică superioară Constituției acestei țări. Pe scurt, ceea ce instanța constituțională a Poloniei a constatat este că dreptul european — deși supranațional — nu își subordonează, în mod categoric și fără niciun fel de discuții, regulile Constituției poloneze.

Recenta decizie a Tribunalului Constituțional al Poloniei mi-a adus aminte de o anecdotă pe care mi-a spus-o cineva cu câțiva ani în urmă. Cică prin anii ’30 ai secolului trecut, un student privea cu mare atenție un tablou, expus într-un muzeu moscovit. Taboloul avea o ramă groasă, iar pânza era complet neagră. Sub tablou, stătea scrisă denumirea acestuia: Lenin în Polonia. După câteva minute, răstimp în care studentul a privit cu atenție tabloul, s-a adresat celui care asigura paza lucrării, căruia i-a pus următoarea întrebare: Nu vă supărați, ce reprezintă acest tablou? Iar omul i-a răspuns: Păi, nu vedeți? Îl reprezintă pe Lenin în Polonia! Contrariat, studentul a întrebat: Bine, bine, dar unde este Lenin? Iar paznicul, plin de importanță și zâmbind enigmatic, a precizat: Cum unde? În Polonia!

Povestea de mai sus este ilustrativă pentru relația actuală a Poloniei cu Uniunea Europeană. Ca și Lenin, și Uniunea Europeană este și în Polonia. Doar că polonezii — prin vocea Tribunalului lor Constituțional — au avut curajul să se asigure că locul pe care Uniunea Europeană îl ocupă în relațiile angajate cu sistemul instituțional al țării lor este cel potrivit. Dacă citim cu atenție Constituția Republicii Polone din anul 1997, vom constatat câteva lucruri:

— că puterea supremă în Republica Polonă este exercitată de popor și că Națiunea Polonă își exercită puterea în mod direct sau prin reprezentanți [art. 4];

— că în Polonia, Constituția este legea supremă [art. 8 pct. 1] și că Republica Polonă respectă dreptul internațional la care aceasta a convenit să adere [art. 9];

— că în Republica Polonă, Constituția, legile, acordurile internaționale ratificate și regulamentele sunt izvoare de drept obligatorii erga omnes [art. 87 pct. 1];

— că, în baza tratatelor internaționale, Republica Polonă poate transfera unei organizații internaționale sau unui organ internațional competențe ale autorităților publice în anumite domenii [art. 90 pct. 1];

— că, în caz de neconcordanță între prevederile unui acord internațional ratificat de Republica Polonă de instituire a unei organizații internaționale și o lege internă, normele acordului internațional sunt de imediată aplicabilitate și primează în raport cu legea internă [art. 91 pct. 3].

1. Cele cinci dispoziții de mai sus ale Constituției Polone — care, cel mai probabil, au stat la baza recentei decizii a Tribunalului Constituțional din această țară — sunt cele pe care ar trebui să le citească cu foarte mare atenție tocmai cei care susțin necondiționat superioritatea dreptului european față de dreptul național al unui stat membru al Uniunii Europene. Decizia acestui Tribunal nu reprezintă — așa cum unii s-au grăbit să afirme — o manifestare aberantă a suveranismului, în dauna unui europenism impus cu orice preț. Această decizie reprezintă mai degrabă o clarificare a lucrurilor. Nu trebuie uitat faptul că tratatele constitutive și funcționale ale Uniunii Europene — începând cu cel încheiat la Roma, în anul 1950, având ca obiect constituirea unei Comunități Economice Europene — au fost încheiate între State și Națiuni suverane. Acestea nu au înțeles niciodată să cedeze suveranitatea lor unei structuri supranaționale, care, în cazul de față, îmbracă forma unei comunități sau uniuni de state. Situația se datorează tot unor „grei” ai Uniunii — Franța și Olanda — care au refuzat să ratifice un tratat constituțional ce ar fi trebuit să „împingă” actuala Uniune Europeană spre un model de organizare comparabil cu cel al unui stat federal, în care statele federate membre cedează suveranitatea lor unui stat federal. De la căderea tratatului constituțional — eveniment consumat în anul 2005 — Uniunea Europeană a început „să trișeze”. Frustrată de propriul său eșec, legat de intenția de a-și apropria o constituție, Uniunea a început să pretindă că instituțiile sale — mai ales Curtea de Justiție a Uniunii Europene și Comisia Europeană — pot interpreta și reinterpreta la nesfârșit și oricum tratatele constitutive și funcționale, astfel încât „puterea arogată” a Uniunii să crească necontenit, în dauna suveranității naționale a statelor membre, ale căror instituții (parlamente, guverne, instanțe judecătorești, tribunale ori curți constituționale) și-au văzut uzurpate prerogativele, în condițiile în care înțelegerea inițială — de la momentul la care aceste state au aderat la blocul unional — era cu totul alta. Prin aderarea la Uniune, mai toate aceste state au cedat unor instituții europene doar exercițiul unor competențe ale autorităților naționale și niciodată suveranitatea lor, care, de principiu, este inalienabilă. Iar Tribunalul Constituțional al Poloniei tocmai a observat această subtilă idee.