Cu 20 de ani în urmă, atunci când eu dobândeam calitatea de doctorand al Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, cei care puteam spera să dobândim acest statut – în esență, tranzitoriu – eram foarte puțini. Iar numărul doctorilor în științe juridice era extrem de scăzut. Îmi aduc aminte că nici admiterea la doctorat nu era o formalitate. Examenul scris – eliminatoriu – era urmat de un examen oral, susținut în fața unei comisii alcătuită din profesori al căror nume figura pe tratatele încă foarte puține, ce se publicau în acei ani. Concurența pentru un loc de doctorand era acerbă.
O notă sub 9.50 te plasa sub linia celor admiși. Anii au trecut, iar doctoratul s-a masificat. Numărul doctoranzilor și, implicit, al doctorilor în drept a crescut vertiginos, iar calitatea celor care astăzi dețin formal titlul de doctor în științe juridice a scăzut în mod corespunzător. Acest fenomen are firescul său. Cu cât cantitatea doctoranzilor și, respectiv, a doctorilor în drept crește, cu atât calitatea lor se diluează.
Dincolo însă de fenomenul de demonetizare a doctoratului în drept – generat de creșterea numerică fără precedent a celor care au ajuns să se împăuneze cu un astfel de titlu – o altă plagă avea să compromită și mai mult statutul de doctor în științe juridice: plagiatul. Manifestat în forme dintre cele mai diverse, de la preluarea tale quale din lucrările altora la contrafacerea utilizată spre a deghiza o cercetare științifică pretins autentică, aproape totul a fost posibil. Nume grele din spațiul universitar, dar și din cel politic au făcut din doctorul în drept un personaj asupra căruia planează o prezumție greu de răsturnat: cea a lipsei de onestitate. S-a ajuns până într-acolo încât celui care în mod cinstit și-a luat doctoratul în drept, să-i fie rușine să vorbească despre realizarea sa.
Cunosc câțiva colegi avocați – de mare valoare profesională – care au ajuns să-și șteargă de pe cărțile de vizită mențiunea referitoare la deținerea titlului științific de doctor în drept ori care, după dobândirea acestui titlu, au refuzat să facă această mențiune pe conținutul cărților lor de vizită. De ce? E foarte simplu: în ultimii ani (și nu puțini!) a devenit epidemic plagiatul în tezele de doctorat susținute în științe juridice. De la foști premieri la foști rectori, de la miniștri la deputați sau senatori ori de la înalți funcționari publici la membri ai corpului de magistrați, peste tot dai de … falsificatori. E atât de multă șiretenie și fluiditate în sfera plagiatului de care suferă o groază de teze de doctorat susținute în foarte diversele domenii ale dreptului, încât orice om cu un cât de mic bun simț, ajunge foarte repede să se îngrețoșeze.
Nu în ultimul rând, cele mai multe teze de doctorat susținute în anii din urmă, într-o disciplină juridică sau alta, sunt pur și simplu lipsite de valoare științifică. Se vede cu ușurință faptul că autorii lor sunt lipsiți de lecturi, de acumulări serioase, de idei, de viziune, de priceperea de a scrie un text inteligibil, prin intermediul căruia să transmită ceva util și convingător.
Ce e de făcut? Cum putem ieși din mizeria pseudo-doctoratelor în drept (sau în orice altă disciplină)? Într-un singur fel: reformând școlile doctorale! Admiterea la doctorat trebuie să devină foarte serioasă și să implice două-trei examene, dintr-o consistentă tematică și dintr-un vast bagaj bibliografic. Stagiul doctoral trebuie să presupună, în mod obligatoriu, alte trei-patru examene, desfășurate în fața unei comisii alcătuită din trei până la cinci membri, având cel puțin gradul didactic de conferențiar și care să fie prezidată de conducătorul de doctorat, obligatoriu profesor universitar (și nu lector sau conferențiar). Același stagiu doctoral trebuie să implice trei până la cinci referate științifice, susținute nu în fața unei comisii de îndrumare (alcătuită din conducătorul de doctorat și alte trei cadre didactice), ci în ședința de plen a departamentului din care face parte conducătorul de doctorat. Numai trecând prin focul ședinței de plen a departamentului, un referat științific este, realmente, validat.
Modelul propus (foarte asemănător cu cel care funcționa – mă iertați – pe vremea mea) are rolul de a responsabiliza întregul departament, în privința calității doctorandului, a etapelor cercetării pe care doctorandul și-o asumă și, nu în ultimul rând, a valorii viitoarei teze, care – la fel ca și referatele științifice care au precedat-o – ar trebui susținută în departamentul de care aparține conducătorul de doctorat. În ședința de plen a respectivului departament ar trebui să se decidă, cu votul majorității celor prezenți, dacă respectiva teză poate sau nu poate să fie susținută public. Până la urmă – și nu intenționez nici să jignesc și nici să supăr pe cineva – doctoratul nu este și nici nu poate fi rezultatul unei înțelegeri între conducătorul de doctorat și doctorand. Titlul de doctor se acordă de o universitate, nu de un anumit profesor, fie el și unul a cărui valoare este recunoscută, la nivel național sau chiar internațional.
Modelul propus de mine are rol curativ. El este gândit în scopul limitării imposturii, prin plagiat sau lipsă de substanță. El ar putea readuce speranța în mintea și în sufletele celor care – ca și mine – mai cred că doctoratul este și trebuie să rămână o formă exclusivistă și foarte dificilă de specializare într-un domeniu sau altul al unei dicipline universitare și nu un mijloc de creștere a venitului salarial, de obținere a unei funcții didactice sau a uneia de conducere într-o instituție publică ori de ameliorare a vandabilității serviciilor juridice prestate, în calitate de liber profesionist, de către cel care – numai el știe cum! – a reușit să devină doctor în drept.