Deși s-ar putea ca unii dintre dumneavoastră să nu împărtășească întru totul convingerea subsemnatului, eu am totuși curajul de a o exprima în mod franc: multe din problemele cu care se confruntă astăzi viața noastră politică și, implicit, multe din actualele suferințe ale societății românești sunt determinate de specificul formei noastre de guvernământ. Potrivit Constituției noastre, astfel cum a fost aceasta adoptată în anul 1991 și, mai apoi, revizuită, în anul 2003, Statul Român este o republică semi-prezidențială, despre care unii juriști pretind că ar fi și… parțial parlamentarizată.
Ce anume transmite această năstrușnică idee? Că, în România, întregul edificiu statal se construiește și funcționează în jurul persoanei Președintelui Republicii, iar Parlamentul are doar posibilitatea de a tempera excesele Șefului Statului, manifestate cu ocazia exercitării de către acesta a prerogativelor sale. În realitate, o republică semi-prezidențială este un produs juridic și ideologic metisat. El împrumută ceva mai mult din republica prezindențială de tip american și ceva mai puțin dintr-o republică parlamentară de tip german. Rezultatul are toate șansele să fie dezastruos. Ceea ce rezultă din această încrucișare asimetrică este o republică șchioapă, în interiorul căreia Președintele riscă să ajungă foarte repede în conflict cu Primul-ministru, nutrind totodată ideea că Parlamentul mai mult îl încurcă decât îi folosește.
Vă uimește cât de critic pot fi cu o asemenea Republică? Atunci, vă invit să vă gândiți la Președintele Traian Băsescu. Lipsit de o minimă grație politică, acesta și-a asumat rolul de „președinte jucător”, desemnând în funcția de prim-ministru tot felul de personaje decolorate, lipsite de inițiativă și înzestrate cu reflexul de a da raportul dimineața, la prânz și seara, nu numai în ceea ce privește viața Statului, ci și a partidului pe care — formal — îl conducea. Nu uitați că același Traian Băsescu a fost cel mai aprig dușman al Parlamentului și, implicit, al parlamentarismului, recurgând la organizarea unui referendum prin care le-a cerut românilor — lipsiți de o minimă instrucție juridică — să-i confirme viziunea autoritaristă asupra organizării și funcționării unui stat, în care Parlamentul trebuia să îmbrace forma unei adunări alcătuite din cel mult 300 de membri.
Atunci, în 2009, Traian Băsescu nu a făcut altceva decât să speculeze slăbiciunile Constituției și, prin ricoșeu, pe cele ale republicii noastre semi-prezindențiale, prevalându-se de posibilitatea pe care Legea noastră fundamentală o recunoaște Șefului Statului de a convoca un referendum, ignorând Parlamentul, deși problema supusă votului referendar privea exact organizarea și funcționarea acestui Parlament. Ce democrație de mucava! Ce bătaie de joc la adresa principiul separației puterilor în stat!
La rândul său, și Președintele Klaus Iohannis a ajuns să învețe câte ceva din republica bolnavă pe care i-a venit rândul să o păstorească de prin anul 2014. Fără a fi cu mult mai subtil decât predecesorul său, actualul locatar de la Palatul Cotroceni a înțeles că Parlamentul îi poate fi aservit doar dacă reușește să controleze partidul care susține în mod prevalent Guvernul. Întâmplător, astăzi, acest partid este PNL-ul. Prezența dlui Iohannis la congresul liberalilor și declarațiile de susținere pe care Șeful Statului le-a făcut în beneficiul unuia dintre cei doi candidați la președinția acestei formațiuni politice au avut un scop disimulat: acela de a controla partidul care susține funcționarea Guvernului și, implicit, Guvernul.
Faptul că partidul subjugat este cel care i-a dat sprijinul în obținerea celor două mandate prezidențiale nu a fost decât un avantaj de circumstanță care i-au crescut șansele în atingerea scopului pe care Președintele României și l-a propus: aservirea liberalilor, a unei componente a majorității pro-guvernamentale și, implicit, a Parlamentului. Același Parlament care — ca și în cazul lui Traian Băsescu — îl încurcă rău pe dl Iohannis. De ce? Pentru că, în orice democrație autentic reprezentativă, puterea se găsește în interiorul Parlamentului, despre care — cinic, după părerea mea — Constituția României pretinde că ar fi „organ reprezentativ suprem al poporului român”. Or, tocmai acest caracter trebuie subminat în viziunea ultimilor doi Președinți ai României.
Efectele minimalizării Parlamentului și ale augmentării puterii Președintelui sunt devastatoare pentru statul de drept: (i) Guvernul devine o simplă anexă a voinței unui singur om: Președintele; (ii) acest Guvern-marionetă batjocorește Parlamentul, pentru că are prea puțină nevoie de el și violează regulile elementare ale dreptului: de exemplu, la sugestia Președintelui, un astfel de Guvern poate adopta o hotărâre de restrângere a exercițiului drepturilor și a libertăților individuale, deși Constituția stabilește în mod expres faptul că o atare restrângere nu poate fi dispusă decât prin lege; (iii) un asemenea Guvern îl scutește pe Președinte să-și asume responsabilitatea emiterii unui decret de instituire a stării de urgență (atunci când s-ar impune o asemenea măsură), gest politico-juridic riscant pentru un Șef de Stat a cărui obsesie este să pozeze într-un salvator al Națiunii, chiar și atunci când acestuia nu îi prea pasă nici de Națiune și nici de Constituție.
În ambientul unei Republici semi-prezidențiale, modelul Președintelui-jucător — patentat de Traian Băsescu — trece în mod facil de la un locatar la altul al Palatului Cotroceni. E un model seducător, chiar irezistibil, la care niciun viitor Șef al Statului Român nu va dori să renunțe, cel puțin nu atâta timp cât Constituția, atât de strâmb scrisă, permite unui singur om să înfrângă voința a câtorva sute de parlamentari și să-și vasalizeze oricând Guvernul, inclusiv prin intervenții abrupte în viața unui partid sau altul. Desigur că, pentru a stimula un astfel de proces, Președintele are nevoie și de un pic de ajutor din partea acelor instituții ale Statului Român, care — fie vorba între noi — ar trebui să dea dovadă de ceva mai multă discreție și să se ocupe de independența, suveranitatea și integritatea teritorială a României, și nu de cultivarea viziunilor politice macabre ale unui vremelnic Președinte.