Interviu cu Marcel Tolcea, scriitor și universitar, la 65 de ani

— Domnule profesor, nu putem trece peste faptul că anul acesta ați împlinit 65 de ani de viață (n. în 28 mai 1956, la Sânnicolaul Mare). Mărturisesc că nu am citit părerea altor confrați, cum se obișnuiește la asemenea momente, de aceea vă rog pe dv. să vă caracterizați drumul parcurs până acum.

— Nu cred că e nevoie de o marcare a vârstei mele. Sunt foarte sincer atunci când spun că nu sunt un scriitor important. Am lăsat de mult deoparte uneltele poeziei și m-am dedicat altor preocupări intelectuale. E ciudat de făcut o caracterizare la vârsta de 65 de ani fiindcă nu sunt diferit față de cel care am fost, de pildă, la 58 de ani. Nici nu aș fi remarcat asta decât ca vârstă a pensionării, deci nu ar fi un motiv de mare bucurie. A devenit un prag simbolic pentru că în lumea universitară ne pensionăm la 65 de ani.

Ca să ascult de îndemnul dv., mă consider un intelectual curios, ușor conservator (mă calcă pe toți nervii corectitudinea politică), un umorist rătăcit printre lucruri foarte serioase sau, poate, o persoană foarte serioasă care se tratează mereu cu umor. Și, când spun că nu sunt un scriitor important, aș vrea să mă refer nu la valoare, ci la faptul că nu am scris decât două cărți de poezie — Ochiul inimii și Bicicleta van Gogh — și că, după 1989, nu m-am apropiat de poezie decât foarte rar.

Mă ocup de lucruri foarte serioase — nu că poezia nu ar fi serioasă! — de la 19–20 de ani. Sunt fascinat de paradigma ezoterică, de acest „cod” care este ezoterismul, așa că am scris și încă scriu despre opera lui Mircea Eliade și despre opera/biografia unuia dintre cei mai fascinați gânditori din cultura română, aproape necunoscut, pe nume Marcu-Mihail Avramescu. Pe de altă parte, am scris diverse cărți din domeniul jurnalismului și comunicării, între care interviul și fenomenul Fake News.

Cum se poate deduce ușor, mă preocupă lucruri care nu te aștepți să stea foarte bine împreună. Da așa e dar sunt născut în zodia Gemenilor și am toate caracteristicile zodiei: foarte curios, superficial, mă plictisesc repede. Mă plictisesc oamenii solemni, de fapt morga lor, mă plictisesc locurile comune și toate lucrurile de-a gata.

— Între personalitățile care, de-a lungul timpului, au avut tangențe cu Sânicolaul Mare, îl amintesc doar pe marele compozitor Bartók Béla. Vă rog să completați lista cu alte nume importante în opinia dv.

— Da, marele muzician Bartók Béla este, ca să spun așa, personalitatea totemică a orașului, așa că nu este de mirare că acolo ființează un mic muzeu, de fapt o expoziție memorială. Prima personalitate literară care îmi vine în minte este o personalitate fascinantă și, din păcate, prea puțin cunoscută: Emilia Lungu, devenită, prin căsătorie, Puhallo. S-a născută la 1853 în Sânnicolaul-Mare, într-o familie de intelectuali, și a năzuit de timpuriu să devină scriitoare. A început să colaboreze la revista „Familia” lui Iosif Vulcan, acolo unde a debutat și Eminescu. În anul 1872 a înființat, la Timişoara, cea dintâi „Reuniune de femei” din Banat, iar în anul 1874 a deschis prima şcoală de fete, la Izvin, unde a fost învăţătoare. A scris şi a publicat poezii, romane, nuvele şi schiţe, fie sub semnătura ei, fie sub pseudonim. Iosif Vulcan, care i-a apreciat talentul literar, a considerat-o printre cele mai înzestrate condeie ale Transilvaniei. Iar Aurel C. Cosma scria, în cartea sa Prin Timişoara de altădată, că Elena Lungu-Puhallo a fost cea dintâi româncă ce a scris şi a publicat romane într-o vreme în care această specie literară era încă la primele începuturi. Dintre contemporani, desigur, cel mai important nume în cheie culturală este cel al dlui Vasile Șirli, cunoscut compozitor român, mulți ani directorul executiv al departamentului muzical al parcului Disneyland din Paris. Înainte de a fi plecat din România, a fost directorul „Electrecord”, adică singura „firmă” ce producea discuri în România comunistă.

— Din informațiile mele reiese că opera dv. literară se rezumă la volumul colectiv de versuri Argonauții, editura Facla, 1986; Ochiul inimii, editura Facla, 1988, ediția a II-a, revăzută și adăugită, editura Diacritic, 2015, și Bicicleta van Gogh, editura Brumar, 1999. Vă las să le explicați celor care așteptau mai mult de la dv. de ce ați publicat atât de puțin…

— Da, cum spunem, am publicat puțin și, după 1990, când a apărut marea antologie a lui Laurențiu Ulici, am observat că existau doi sau trei poeți cu un singur volum. Dar sunt în aproape toate antologiile importante și asta datorită faptului că generația ’80, din care fac parte, a fost o generație solidară, care nu-și uita niciodată colegii. Acum un an am revenit la poezie, am publicat un poem în revista „Viața Românească” și am scris încă două-trei texte. Cred că există o anumită vârstă a poeziei sau, poate, asta e o scuză de-a mea. Pentru mine e ciudat să scrii două-trei poezii pe zi, pentru că actul de creație e ca pictura, ca sculptura, adică mereu revii și refaci. E adevărat că, după ce mi-a apărut Ochiul inimii, am simțit că nu voi face altceva decât să scriu o poezie cu variațiuni a ceea ce scrisesem în acel volumaș.

— Nu aș vrea să trecem peste episodul debutului dv., cu volumul Ochiul inimii, Editura Facla, 1988. Mă refer la faptul că ați avut „șansa” să fiți „ras” de Vadim Tudor în revista „Săptămâna”, pe care o conducea Eugen Barbu. Vă rog să povestiți episodul. Pentru generațiile tinere e necesar să știe de ce „Săptămâna” era citită în acei ani și mai ales cui servea?

— Revista „Săptămâna” era oficiosul Securității în vremea aceea. Acolo apăreau tot felul de lucruri care puteau duce la retragerea unei cărți de la difuzarea din librării…

— Cum s-a și întâmplat cu multe cărți…

— S-a întâmplat și cu cartea mea. E adevărat că nu mai erau multe exemplare în librării când a fost retrasă pentru că, în momentul când a apărut articolul despre ea în „Săptămâna”, se știa că e ceva deosebit acolo și lumea a cumpărat cartea. Totul a pornit de la o cronică în „România literară” despre cartea mea a domnului Nicolae Manolescu, cronică ce se termina cu fraza: „Marcel Tolcea este un poet care merită urmărit cu toată atenția”. Alcibiade (pseudonimul lui Vadim Tudor) a încheiat diatriba împotriva cărții mele cu fraza: „Vă promitem amândurora că vă urmărim, cu sporită atenție”. Era aproape o amenințare directă, pe față.

— Din câte cunosc, în trei rânduri ați beneficiat de bursă de studii în străinătate. Vorbiți-ne despre aceste burse și despre experiența profesională acumulată, mai ales că primele două au fost la începutul parcursului dv. universitar.

— În 1992, m-am înscris la doctorat la profesorul Eugen Tudoran, care m-a și adus la Universitatea din Timișoara, ca seminarist al dumnealui, în ianuarie 1990. Domnul Tudoran mi-a cedat orele de Istoria Religiilor și, cum nu mă pricep la Istoria Religiilor în sensul eliadian al cuvântului, am vorbit despre lucrurile care mă preocupau, adică despre fenomene parareligioase. Am vorbit despre simbolismul religios, despre societățile secrete, despre alchimie, despre hermetism, despre cabală, despre androginie, despre tot felul de lucruri care țin de istoria modernității noastre mai apropiate, cum ar fi teozofia, spiritismul, fenomenul New Age.

Într-adevăr, în anii 1992 şi 1993 am beneficiat o bursă la Central European University, cu ajutorul căreia am făcut două călătorii de studiu în Franţa, la Paris, în vederea redactării unei lucrări cu privire la paradigma ezoterică în cultura română. Acolo l-am cunoscut pe Paul Barbăneagră, eminentul nostru cineast, și am frecventat cursurile a doi universitari de talie mondială: Antoine Faivreși Françoise Bonardel, o distinsă universitară care a făcut teza de doctorat despre filosofia alchimiei cu Mircea Eliade. A fost un lucru extraordinar pentru mine pentru că am cunoscut un cu totul și cu totul alt mediu și în acel context am reușit să fac o documentare și să primesc zeci de cărți de la Paul Barbăneagră, de la domnul Cicerone Poghirc, care, atunci, locuia și el la Paris. Ei m-au ajutat și încurajat să duc la capăt o teză de doctorat despre Mircea Eliade și René Guénon, o teză pe care am publicat-o în două cărți. Cea de-a doua se numește Ezoterism și comunicare simbolică și a apărut la editura Universității de Vest.

— Da, opera științifică este mult mai vastă și mai apreciată de întreaga breaslă. Eliade, ezotericul, Editura Mirton, 2002, de pildă a primit Premiul pentru Eseu românesc al Asociației Editorilor din România și Premiul Asociaţiei Scriitorilor din România, Filiala Timişoara. De ce această diferență față de opera literară?

— Opera științifică e mai bogată pentru că în viața universitară trebuie să publici. Cu Eliade, ezotericul e o poveste mai aparte. După cinci ani de la apariție, am ales să fac o nouă ediție, revăzută, publicată la Editura Est, a prietenului meu Samuel Tastet, la care am adăugat în jur de 80 de pagini. În premieră pentru exegeza eliadiană, acolo apare un capitol despre legăturile dintre marele savant român masonerie. Cred că onestitatea științifică te îndeamnă să vezi ce n-ai făcut bine, sau îndeajuns și așa am considerat că trebuie să fac cu această carte. Acum câțiva ani, Samuel Tastet a tradus în limba franceză studiul despre Eliade și, iată, cartea circulă în spațiul francofon. Unde, din păcate, subiectul Eliade este unul aproape tabu.

Fiindcă nu vreau să îmi arog merite pe care nu le am, aș vrea să spun că Premiul pentru eseul romanesc al Asociaţiei Editorilor din România nu este pentru valoarea intrinsecă a cărții, ci pentru frumusețea ei tipografică.

— Deși nu cred că se poate rezuma în câteva cuvinte relația Mircea Eliade –Mihail Avramescu, poetul avangardist devenit preot, sunteți unul dintre privilegiații care ați avut dialog în anii din comunism. Ce ați spune despre acei ani?

— În adolescența mea din Jimbolia, unde tatăl meu a fost primar, am aflat că preotul din localitate a fost prieten cu Mircea Eliade, cu care întreținea o corespondență, a avut o revistă în perioada interbelică, „Memra”, logos în limba ebraică, în care a publicat și Mircea Eliade. Avramescu fusese, în tinerețe, un vajnic avangardist, publicase în celebra revistă „Bilete de papagal” a lui Tudor Arghezi, practica hipnoza și tot soiul de lucruri metapsihice, s-a convertit la ortodoxie, a făcut și Teologia, a fost în preajma mișcării de la Rugul Aprins, a trecut fulgerător prin masonerie în 1945, s-a preoțit în 1951 etc. etc. Fusese prieten cu Eugen Ionesco, cu Mihail Sebastian, cu N. Steinhardt, cu Anton Dimitriu, cu Geo Bogza, cu Sașa Pană, iar câțiva scriitori importanți l-au ascuns, sub diverse identități, în proza lor: Eliade, în Pe strada Mântuleasa, I. Peltz, în Max și vremea lui, Marin Preda, în Delirul. De ziua numelui, veneau la Jimbolia tot felul de scriitori de la Bucureşti, cum ar fi, de pildă, Nina Cassian, ca să nu mai vorbim despre timişorenii Cornel Ungureanu, Şerban Foarţă şi Andrei Ujică.

Prin Avramescu am cunoscut o lume întreagă, pentru că el mi-a dezvăluit paradigma ezoterică despre care vorbeam prin opera lui René Guénon. Am fost fascinat de lumea respectivă, am și tradus, după 1990, una din cărțile lui Guénon, Simboluri ale științei sacre. Am avut ocazia să înțeleg că dincolo de ceea ce numim noi raționalitatea lumii, paradigma aristotelică, se află o lume misterioasă, în care lucrurile sunt mult mai complicate: vorbim despre inițiere, vorbim despre realizarea spirituală, despre forța cuvântului, a simbolului și toate astea m-au determinat să descopăr și în altă perspectivă opera lui Mircea Eliade. Despre care se vorbea mai ales în termenii unui savant al religiilor de catedră universitară, care, cu atenția unui botanist, studiază religiile. Eu cred că se află mult mai mult decât acest lucru în opera lui Eliade.

— Domnule Tolcea, vă rog să-mi spuneți cum a putut un profesor specializat în jurnalism și în științele comunicării să abordeze subiecte cum sunt Masoneria, intrigile teozofice, Cabala și Purimul etc., alchimia, subiecte, domenii mai puțin abordate în presa literară de la noi?

— Pentru mine toate aceste subiecte țin de o cheie comunicațională. În lumea contemporană secretul este cea mai dezbătută temă. Toate teoriile conspirației vorbesc despre secret, dar toată lumea crede că știe cine stă la o așa-zisă masă a stăpânilor lumii, care fac și desfac soarta omenirii. Și Cabala, și Masoneria înseamnă, pentru mine, mai ales coduri de explicare a lumii. Înseamnă coduri în fața cărora observi că tot ceea ce știm noi despre paradigma științifică se petrece într-o altă cheie, că există o adevărată fascinație a interpretării, a hermeneuticii, că nu e important să fie exact în cheie pozitivistă, ci e important să împlinească un adevăr mult mai larg și care ține mai ales de ceea ce se numește imaginalul, nu imaginarul. Imaginalul este o formă de interpretare a lumii care este prezentă și la gândirea arabă, și în Cabala. Dacă Dumnezeu a creat lumea, principiul infinit înseamnă că și aceste permutări ale diverselor ipoteze e posibil să fie adevărate și să se împlinească.

— Studii ample i-ați dedicat, între alții, artistului plastic Silviu Oravitzan. De ce dintre pictorii contemporani l-ați ales pe Silviu Oravitzan?

— Silviu Oravitzan înseamnă pentru mine artistul căruia hermeneutica simbolului i se potrivește mai bine decât oricărui pictor contemporan român. El este și un gânditor de mare profunzime, care îmbracă în haine sensibile marile simboluri ale omenirii, de la cruce, la pătrat, cerc ș.a.m.d. În arta lui toate aceste simboluri sunt vii, au o încărcătură formidabilă și sunt mândru să spun mereu că savanți și oameni de cultură de talie internațională, cum ar fi Sergiu Celibidache, Emil Cioran, Paul Barbăneagră, Basarab Nicolescu, au văzut în pictura lui Silviu Oravitzan una din cele mai împlinite forme de reflecție a unui spirit pe care el îl caracterizează ca fiind profund românesc și, aș spune eu, și profund universal.

— Un timișorean pe care îl admirați este poetul Șerban Foarță. De ce? Sau, mai bine, ce-i datorați lui Șerban Foarță?

— Îi datorez foarte mult lui Șerban Foarță, pentru că în momentul în care am început să scriu poezie a fost o covârșitoare personalitate literară de la care am avut ce primi. Mergeam la el și mă învăța cum se scrie poezia, mă provoca să scriu versuri în care, de pildă, cezura să cadă după silaba a cincea, sau după silaba a șasea. M-a făcut să-mi dezvolt auzul poetic. Șerban Foarță este, în opinia mea, singurul scriitor profesionist pe care eu îl cunosc, care a reușit să facă, fără să vrea, acest lucru — să creeze o școală în jurul lui.

— Mai puține lucruri se cunosc despre plecarea dv. din postul de director al Muzeului de Artă din Timişoara. De fapt, ce s-a întâmplat?

— E un subiect încheiat de mult pentru mine. Au fost șapte ani frumoși în perioada în care am fost director. Și le sunt recunoscător unor oameni care au crezut în mine atunci. De la dl Constantin Ostaficiuc, președintele CJ Timiș, la dna Maria Albani, curatorul Donației Corneliu Baba, la specialiști din muzeu fără de care nu se poate face nimic. Și sunt fericit că, în mandatul meu, am cunoscut câțiva artiști a căror valoare umană e la înălțimea celei artistice, cum sunt Aurel Vlad, Ioan Nemțoi, Maxim Dumitraș sau Ioan Iacob, de pildă. M-am bucurat de sprijinul unor oameni generoși care au văzut în Muzeul de Artă din Timișoara, atunci, un mirabil punct de întâlnire a artiștilor. Mă gândesc cu recunoștință, mai ales la dna Mioara Simcelescu, fără al cărei ajutor ar fi fost mult mai dificilă aducerea Donației Baba la Timișoara, și la dna Nicole Tender, mereu prezentă la marile evenimente expoziționale de atunci. Și, cât pe-aci să uit, mă gândesc și la prietenii mei Delia și Andy Herczeg, cu care, împreună, am fost privilegiați să invităm minunați artiști din România și din lume în expoziții la Timișoara sau în afara țării.

Dar, ca să vă răspund la întrebare, contextul politic din anul 2012, adică alianța ticăloasă dintre liberali și pesediști, USL, a făcut imposibilă rămânerea mea în fruntea instituției.

— După articolul „Cine mai e Jurnalistul?”, de acum un an și jumătate, din revista „Orizont”, recent, în săptămânalul „Banatul Azi”, ați afirmat: „… lucrurile s-au schimbat atât de mult în presă, încât ziua de 3 mai (Ziua Mondială a Libertății Presei — n.n.), a devenit, mai de grabă, un parastas”. Chiar așa? Și o spune profesorul universitar care predă cursuri de jurnalism și comunicare la Universitatea de Vest din Timișoara…

— Da, pentru că în România totul ține de felul în care este organizat fenomenul. Presa, la noi, este la cheremul potentaților financiari. Este așa pentru că asta convine tuturor partidelor, iar cadrul legislativ nu încurajează oamenii de afaceri, de pildă, ca banii să fie investiți într-o presă independentă (ce iluzie!), în așa fel încât ei să și-i deducă din impozite într-o măsură care să fie ofertantă. Apoi, presa în România nu e organizată după criterii în care este organizată în Occident. La noi nu există o serie de mecanisme care să îl apare pe jurnalist, cum ar fi clauza de conștiință. Dau un exemplu: dacă o persoană consideră că un subiect se opune convingerilor sale morale sau religioase, el poate să refuze lucrul acesta. Din păcate, presa este aceeași și în Occident, a devenit o armă ideologică, o armă la cheremul puterii. Culmea, asemenea lucruri nu se petrec doar în România. O lume întreagă a văzut ce s-a petrecut în Statele Unite cu Donald Trump. A fost terfelit de o presă în care au apărut tot felul de minciuni, tot felul de calomnii, a fost, pur și simplu, întreruptă o conferință de presă a președintelui. Inimaginabil! În România nu mai asistăm la mari anchete pentru că potentații din afaceri și politică fac imposibilă asemenea presă.

— Pentru că ne aflăm în comuna Marga, unde, de mulți ani, profesorul Marcu Mihail Deleanu, de o vreme, împreună cu poetul Nicolae Preda, organizează anual, de „Sânziene”, o importantă manifestare culturală privată, vă rog să vă spuneți părerea despre acest gen de evenimente.

— Am înțeles că acest lucru se întâmplă de ani și ani și vreau să le mulțumesc domnilor Deleanu și Preda. E un moment simbolic în care cultura nu mai are o semnificație simbolică în sens etimologic, adică symbolon se opune lui diabolon, cel care dezbină. Acest lucru, de a aduce laolaltă scriitorii din cele două județe ale Banatului, și nu numai, arată că speranța este un lucru formidabil. De asemenea, momentul simbolic, „Noaptea de Sânziene”, mi se pare că atrage atenția și asupra fondului nostru precreștin și a unor sensuri asupra cărora ar trebui să reflectăm mai mult pentru că ele fac parte din ceea ce numim noi o entitate profundă.

— Vă mulțumesc și, cum niciodată nu e prea târziu să adresezi cuiva o urare, fie și cu întârziere, mă alătur celor care v-au transmis cele cuvenite la sfârșitul lunii mai: La mulți ani, domnule profesor Marcel Tolcea!

Interviu realizat de Titus Crișciu