Pierrot Le Fou (1965) nu este o dramă a caracterelor. Nu e o creație care intenționează să urmărească un fir narativ strict, cu scopul de a susține o teză, de a promulga o idee. Aici, maestrul artei cinematografice jonglează, în creația sa din perioada maturității, cu emoții, cu stări, cu efemera stare de fapt a episodicei existențe umane. Funcționând ca o metaforă pentru nonșalanța cu care Jean-Luc abordează viața, jurnalul protagonistului Ferdinand (Jean-Paul Belmondo) trebuie să stea la baza viitorului său roman. Eroul însă are nevoie, alături de tânăra sa companioană, de idilica natură ilustrată de peliculă, departe de aglomerația și brutalitatea cotidianului. Cu toate acestea, Marianne (interpretată de fosta sa iubită — dar, în continuare, principală muză a regizorului — Anna Karina) spubleră farmecul oniric, dorind o întoarcere la agresivitate și pecetluind, astfel, ireversibil calea bărbatului.

Precum personajul regizorului american Samuel Fuller, declară — el fiind întâmpinat la o petrecere, unde își interpretează propria persoană într-o manieră satirică, ridiculizând stereotipul producătorului de peste Ocean, sosit în Franța pentru a se lăsa inspirat de mediul boem și pentru a vorbi prin artă despre sentimente — cinematografia „un câmp de luptă”, unde dragostea, acțiunea, violența, moartea iau naștere și se dezvoltă. Iar exact asta intenționează și regizorul francez să abordeze în producția sa meta, în care filmul profită de tehnicile lui pentru a se discuta pe sine, în care spontaneitatea ghidează, iar personajele reacționează conform impulsurilor de moment, fie și când e vorba de crimă. Folosindu-se de paradoxuri, de contradicții și contraste majore, Godard înscenează, pe de-o parte, sublimul, angelicul din privirea protagonistei, delicatețea naturii și, pe de altă parte, discută subversiv politicul — prin referințe la Vietnam, tematică preponderentă în arta de maturitate a regizorului —, aduce în prim-plan cadavre însângerate preț de câteva secunde, fără a explica prezența lor, acestea fiind simple obiecte de decor, dar cu un impact puternic, atât hilar, cât și dramatic.

Bazat pe Pierrot Le Fou filmul îl urmărește, precum într-un vis metafizic marca Balzac, pe Ferdinand, care își părăsește viața monotonă și soția pentru a fugi cu fosta sa prietenă, acum regăsită, Marianne Renoir. Într-o mașină, cei doi gonesc spre sudul Franței, spre vastitatea naturii, parcurgând diferite episoade în odiseea lor. Au vise mărețe, de viață eliberată de constrângeri, dar ajung să comită o serie de fărădelegeri, ba chiar o crimă și, inevitabil, sfârșesc tragic.

Nu este vorba despre acțiunile caracterelor, ci mai mult despre stările pe care acestea le induc, producția lui Godard putând fiind descrisă mai degrabă prin sentimente. Ceea ce la început pare a fi o escapadă plină de acțiune, în stil gangster, amintind de cuplul Bonnie și Clyde comițând crime în numele dragostei lor, ajunge a se dezvolta într-o copilăroasă aventură în stil Robinson Crusoe, cu vânătoare și pescuit, Marianne numindu-l permanent pe protagonist Pierrot — ca urmare a imaginii eronate, iluzorii pe care o au cei doi unul despre celălalt —, aceștia realizând că de fapt nu s-au înțeles niciodată, că nici măcar nu au ce vorbi. Pierrot este și un simbol al dificultății distincției dintre realitate și ficțiune, Godard intonând permanent, prin arta sa, faptul că este vorba strict despre artă, despre ficțiune, dar, totodată, că această satiră a cadavrelor neluate în seamă de caracterele fictive reflectă realitatea mai mult decât se observă la prima vedere. De data aceasta, Godard apelează la culoare, eliberându-se complet de arta sa anterioară.

Creația depășește mediul filmic, pe care îl și deconstruiește prin tehnici inedite, Pierrot Le Fou fiind mai degrabă o analiză a artei în sine, prin repetate referințe la Balzac, la literatura lui Céline ori Joyce, la împodobirea încăperilor cu creațiile lui Picasso și la ambientul creat de scurtele introduceri ale notelor lui Beethoven. Finalul brusc, melancolic al producției este marca regizorului, accentuând banalitatea oricărei încercări de a supraviețui în această „lume tristă, dar frumoasă” („La vie est peut-être triste, mais elle est toujours belle”), precum și lipsa oricărei speranțe, Pierrot Le Fou fiind o capodoperă destul de dificil de digerat pentru cei nefamiliarizați cu repertoriul lui Godard, dar emblematică, intens incintantă intelectual.