Ce fel de țară e, până la urmă, România? Ce fel de oameni o locuiesc, o construiesc sau îi dau măsura ca națiune? De ce tot ce începe bine, în istoria noastră recentă, cel puțin, sfârșește, iremediabil, prost? Ce fel de oameni alegem să ne hotărască viețile, cum ar veni, ca după puțină vreme de la „propășirea” lor în funcțiile puterii să se aleagă praful în legătură cu aproape tot ceea ce am sperat și așteptat de la ei? E vreun blestem la mijloc că lucrurile merg astfel, de 30 de ani încoace, așa cum susțin adepții mesianismului de joasă speță, proliferant, cu fiecare zi ce trece, pe rețelele de socializare, devenite un înlocuitor de informație așezată, decentă și riguroasă? Că suntem un popor sangvinic, care nu se omoară prea tare cu cartea și nici cu buna cuviință în raporturile sociale, se vede limpede, oriunde privești, orice citești sau orice auzi în dialogurile cu persoane din aproape toate straturile sociale.

Nu ieșim la lumină, nu săvărșim fapte mărețe sau nici măcar gesturi simple, omenești, naturale, decât atunci când suntem cu spatele la zid, când biata mămăligă trebuie, cumva, să explodeze.

Pesemne că vorbele triste, izvorâte din mintea unui țăcănit de geniu, cum a fost Cioran, care spunea că suntem doar o țară și mult prea puțin o națiune, își au o puternică și dramatică acoperire în realitatea românească.

Mărturie stă inapetența seculară, deconcertantă, a acestui popor, prin liderii săi, de a construi, în vremuri de libertate și democrație, lucruri nici măcar grandioase, ci cât se poate de obișnuite pentru alții, cum ar fi autostrăzi care să lege provinciile țării între ele, spitale care să vindece oamenii în condiții de secol 21, stadioane și săli de sport unde copiii și tinerii acestei națiuni să-și clădească din timp corpuri frumoase și sănătoase.

Cât despre bolnavii care ne-au tot diriguit viețile după 1989, astăzi putem scrie negru pe alb că s-au dovedit, de la stânga la dreapta, cu infime excepții, niște farsori odioși, niște incompetenți notorii, când nu, de-a dreptul, niște ticăloși mizerabili.

Felul în care arată marile noastre orașe, unde majoritatea primarilor aleși nu au fost capabili decât de cârpeli de doi lei, nicidecum să construiască o infrastructură de calibru, ne dă măsura dezastrului politic și administrativ în care am băltit și continuăm să o facem, de la prăbușirea lui Ceaușescu și până azi.

Orice model de politician am ales, la un moment dat, fie cu origini germane, fie maghiare, fie franțuzești, sfârșitul se arată a fi, mereu, același: un eșec de proporții, care lăsă urme adânci în fibra existențelor noastre.

Infinit mai trist, provoacă daune devastatoare în mințile noastre pentru că eșecurile lor risipesc orice urmă de speranță și, în cele din urmă, de bucurie de a trăi frumos și armonios în această țară.

Care nu e nici blestemată, și nici părăsită de Divinitate, cu siguranță.
E doar prost condusă și profund manipulată de niște ticăloși din structurile așa-zis profunde ale unui stat ce nu s-a desprins nici până azi de modelul ceaușist de administrare a societății.