Pentru timișoreanul grăbit nu este un mister că în spatele zidurilor galbene de pe strada Pacha se află o clădire cu încărcătură istorică. Un adevărat mister este nepăsarea sau poate chiar indolența complice a celor ce nu văd nimic. În plin centrul orașului mâzgăliturile unor frustrați lipsiți de gândire sluțesc una din cele mai armonioase edificii. Dar, mai cu precizie, nu mulți știu ce se află dincolo de poarta monumentală extrem de migălos restaurată. Aici este adăpostit sediul Episcopiei Romano-Catolice de Timișoara. Dar ce caută episcopia de Cenad la Timișoara?
De când a pătruns creștinismul pe melegurile bănățene, varianta sa occidentală și-a avut centrul de greutate legat de episcopia de Cenad. Primul episcop știut al locurilor a fost cel cunoscut mai târziu ca sfântul Gerard. Călugarul benedictin a fost primul episcop de Cenad și a adus un aport deosebit în creștinarea locuitorilor zonei. Datorită dispariției sale martirice, din timpul răscoalei din 1046 din Buda, Biserica Romano-Catolică l-a canonizat și este sărbătorit la 24 septembrie. Tot în amintirea sfântului bănățenilor este numit și muntele Gellert din capitala ungară.
Existența unei reședinte episcopale este atestată în localitatea Cenad până la mijlocul veacului al XVI-lea. Pe durata ocupației otomane aceasta este distrusă, rămânînd până azi fără urmă. După eliberarea Banatului de sub Imperiul Otoman, pentru scurt timp (1710-1730), episcopii de Cenad și-au desfășurat activitatea la Szeged însă, deja la 7 august 1723, a fost emis un decret imperial care dispunea ridicarea unei reședințe episcopale la Timișoara, cu ajutor din partea Erariului. În ciuda acestui fapt, până prin aprilie 1726 nu s-a făcut nimic în sensul transpunerii în operă a decretului amintit, fapt care îl determină pe episcopul Ladislaus de Nádasd să adreseze o solicitare relativă urgentării ridicării edificiului reședinței episcopale. Răspunsul Administrației Banatului Timișean, din data de 9 aprilie 1726 a fost una clară: nici comandantul militar și nici guvernatorul provinciei nu sunt prevăzuți încă cu sedii proprii, deci…
La 30 mai 1731, în baza unui decret aulic, s-a stabilit fondul pentru reședința episcopală. Episcopul Adalbert von Falkenstein, sosit la Timișoara, nu s-a folosit de acest fond, ci a locuit o perioadă de timp în reședința călugărilor iezuiți, iar apoi s-a stabilit în Palatul Contelui Mercy, care, în parte, i-a servit drept reședință provizorie.
La 10 mai 1738 împăratul Carol al VI-lea de Habsburg își reiterează mai vechiul decret de edificare a unui palat episcopal, însă datorită nou- izbucnitului război cu turcii, lucrările la acesta nu sunt începute imediat.
Toti episcopii ce au urmat au avut, mai mult sau mai puțin, nevoie de o reședință, dar au fost nevoiți să se mulțumească cu diverse clădiri închiriate sau au fost tolerați în sedii ale administrație militare.
Era tot mai puternica presiunea de a se construi o clădire proprie pentru Episcopie.
Măsura era planificată deja din timpul episcopului Engl (se pare) deoarece arhitectul Ignaz Johann Cetto a primit în 1773 însărcinarea de a adapta o clădire utilizată de un oficiu civil (probabil Oficiul de Sare și/sau Oficiu Fiscal) într-un palat episcopal. Doar de la episcopul Emericus Christovich, se stie cu certitudine de o clădire proprie. El este cel care a locuit la rândul său în casa contelui Saur, însă doar pentru trei ani, deoarece la 2 iunie 1780, prin decret imperial, suverana Maria Theresia a atribuit Episcopiei, dându-i în posesie, clădirea actuală a palatului episcopal.
Edificiul a servit în mod neîndoielnic ca Reședință Episcopală începând din anul 1780.
Ca edificiu, palatul era o noutate pentru arhitectura timișoreană, ea dispunând de două intrări, dispuse pe fațada principală, intrări prevăzute cu portaluri artistic lucrate, de o calitate superioară. Aceste portaluri prezintă motive vegetale și fructiforme, dispuse în formă de ghirlandă, în partea centrală fiind încununate fiecare de câte un mascheron grotesc, la fel, lucrat la o calitate superioară de un meșter/sculptor, rămas din păcate necunoscut. Clădirea, inițial în forma literei „U“, a fost completată în timp (sec.XIX) cu un tract de mai mici dimensiuni, care închide totalmente curtea interioară în incinta palatului.
Clădirea, care dispune de o profilatură accentuată a ferestrelor – cele de la parter prezentând fiecare câte un cap de putti înaripat, în partea centrală – este încununată de un acoperiș de tipul celor introduse de François Mansart, cu un spațiu generos al podului, lucarnele completând fericit liniile frânte ale învelitorii, mai ales pe colțurile edificiului. Începerea ridicării edificiului pare să fie datată la 1743, ea nefiind încă evidențiată în planurile cetății din anii 1733 și 1745. În planurile din 1758, semnate de inginerul Carl Steinlein, clădirea apare cu o clară delimitare a celor două componente ale ei, jumătatea de NV și cea de SE, dintre care o parte din jumătatea de NE – numită „Noua Casă Provincială“ – este deja gândită ca reședință episcopală funcțională, partea de SE fiind locuită de un consilier pentru construcții, din partea administrației provinciale, tot aici fiindu-i poziționată și cancelaria adiacentă.
Până în anul 1889 clădirea a fost întreținută în mod curent, fără a cunoaște decât renovări parțiale și lucrări de o mai mică amploare. O dată cu numirea episcopului Alexander Dessewffy în 1889, acesta dispune renovarea totală a edificiului, reamenajarea și înfrumusețarea încăperilor, prilej cu care este închisă intrarea din partea de SV a edificiului. În spațiul astfel rezultat a fost amenajată în 1890 arhiva episcopală. Suma finală a renovării generale a clădirii s-a ridicat la 42.000 de florini. În această perioadă a fost completat și etajul de deasupra aripii estice, unde au fost amenajate mai multe camere mai modeste ca dimensiuni. Parterul aripii vestice și doar două camere de la etaj fuseseră ridicate deja anterior, ele fiind prinse deja într-un plan din anul 1852. Încăperile acestea, de la parter, erau destinate necesităților gospodărești ale reședinței episcopale: spălătoria, locuința vizitiului, grajdurile cailor și locul de păstrare a trăsurii cu șopronul.
Ca o încununare a renovărilor și amenajărilor realizate, la data de 16 septembrie 1891 a fost primit și găzduit aici împăratul Franz Iosef, sosit la Timișoara pentru marea expoziție industrială organizată în oraș. Suveranul a fost însoțit de miniștri, magnați, iar episcopul, de clericii de rang înalt ai diecezei, precum și de episcopii și clericii celorlalte culte din oraș. În memoria acestui eveniment, în casa scărilor a fost așezată o placă comemorativă care amintea posterității despre fericitul eveniment. Din păcate placa a dispărut în timp, probabil în epoca regimului comunist.
În reședința episcopală s-au aflat, de-a lungul secolelor, și instituții culturale cu o deosebită importanță: capela episcopală, cu obiecte de cult donate de primul ministru austriac, prințul Clemens von Metternich, biblioteca episcopală, fondată de episcopul Josef Lonovics, numărând circa 5000 de volume, și arhiva diecezană, cu documente începând din perioada eliberării Banatului de sub turci. O dată cu perioada interbelică, denumirea diecezei se schimbă, episcopii nemaipurtând titlul de „Episcop de Cenad“, ci din 1930, cel de „Episcop de Timișoara”. Reședința devine astfel sediul oficial al Episcopiei de Timișoara.
Din cauza problemelor financiare cu care episcopia s-a confruntat la începutul anilor 1920, din 1923 parterul reședinței episcopale a fost modificat în vederea închirierii sale pentru diferite magazine, bănci, librării ori pentru diverși meșteșugari.
La scurt timp după arestarea, la Carașova, a episcopului dr. Augustin Pacha de către cadrele Securității comuniste, în vara lui 1950, palatul episcopal a fost confiscat de către autorități, fiind considerat a fi parte din „averea personală“ a episcopului. Atunci, episcopia a fost aruncată literalmente, peste noapte, în stradă. Biblioteca și arhiva au fost confiscate, încărcate cu furca, la propriu, în căruțe și evacuate, iar obiectele de mobilier împărțite diferiților tovarăși sau instituțiilor din oraș. Mobilierul capelei și obiectele de cult aferente dispar în această acțiune sumbră, fără urmă. Alți tovarăși și apropiați ai lor au primit, drept locuințe, diferitele încăperi sau apartamente din clădire, iar parterul a fost repartizat mai multor întreprinderi de stat, drept magazine și ateliere. Peste noapte această clădire a fost înstrăinată total. Totuși, unii clerici curajoși, au reușit, în ciuda faptului că episcopul era încarcerat alături de majoritatea conducerii episcopiei, să intenteze un proces prin care palatul episcopal să fie retrocedat posesorului de drept. Rezultatul aproape inexplicabil al procesului a fost acela că în anul 1954 palatul episcopal a fost retrocedat „Protopopiatului Romano-Catolic“ (singura denumire oficială recunoscută de stat, sub care episcopia avea voie să funcționeze, fără un episcop la conducerea ei, în timpul dictaturii comuniste). Însă retrocedarea s-a realizat cu tot cu chiriașii privați sau cu întreprinderile, implantate de către regim în edificiul istoric. Abia în anii de după 1990, chiriașii au putut fi relocați în alte edificii ale episcopiei sau au plecat de bunăvoie în alte locuințe. Pe durata celor aproape cincizeci de ani de comunism, diferitele instituții de stat, precum și locatarii privați au adus clădirii daune și distrugeri iremediabile, fiind înregistrate deteriorări ale elementelor arhitectonice semnificative, precum portalul sculptat al intrării, ale sobelor de teracotă din încăperi, ale ancadramentelor baroce, sculptate manual, ale ușilor interioare.
După ce s-a reușit mutarea chiriașilor, dar și în timpul cât aceștia erau pe picior de plecare, palatul episcopal a fost supus unor renovări temeinice și complete. Realizarea documentației lucrării a fost demarată deja în 1990, lucrările desfășurându-se cu greutate datorită mărimii edificiului și a efortului financiar necesar. Totuși, la 24 septembrie 1994 Palatul Episcopal a putut fi redat oficial destinației sale de secole în cadrul unei festivități publice la care au participat personalități ale orașului, reprezentanții tuturor celorlalte culte, ai armatei, ai oficiilor de cultură și patrimoniu, dar și simpli credincioși catolici sau locuitori ai Timișoarei.
Strâns legată de istoria palatului episcopal este și cea a străzii pe care acesta se află. Dacă ea se numea în veacul al XVIII-lea „Caroli-Gasse“, după numele împăratului sub care Banatul a fost eliberat de sub turci, mai târziu, în a doua jumătate a veacului al XIX-lea, a devenit aproape de la sine înțeles ca strada să primească numele unui episcop deosebit de important pentru Banat și pentru cultura acestei părți a țării: Josef Lonovics, denumire care s-a păstrat până după cel de-al doilea Război Mondial. În perioada comunistă, mai precis până la mijlocul anilor ´60, strada a fost numită, probabil din motive ideologice, „Voltaire“, după renumitul iluminist – care însă nu a avut nimic de-a face cu comunismul – pe numele său real François-Marie Arouet (1694-1778), filosof, învățat și acut critic al religiei. Ulterior strada a primit numele unui masiv muntos „Rodnei“, ca și celelalte străzi din zonă („Eugeniu de Savoya” a devenit tot atunci „Ceahlău”), tocmai pentru a se pierde – prin intermediul denumirilor – orice identitate culturală și istorică a acestei părți a orașului. În final, la solicitarea expresă a Episcopiei Romano-Catolice de Timișoara, după dezbateri deosebite, strada a primit numele episcopului Dr. h.c. Augustin Pacha (1870-1954), cleric romano-catolic mărturisitor în temnițele comunismului, care la timpul său a locuit și activat în Palatul Episcopal din Timișoara.
De la „Casa Sării” la Palat Episcopal, pasul a fost destul de simplu de făcut. Tot un mic pas a fost necesar pentru a trece de la „Voltaire” la libraria „Cartea Rusa”!
Mulțumiri lui Claudiu Călin de la Episcopia Romano-Catolică pentru prețioasele date puse la dispoziție.
Imagini din arhiva episcopală.
