Dacă memoria ar vorbi, am sfârși cu toții într-o nesfârșită durere fizică și spirituală. Cam asta ne sugerează Nabokov într-una dintre cele mal frumoase cărți de memorialistică scrise vreodată pe acest pământ.

Doar că memoria nu doare, de fapt nu-i doare, câtuși de puțin, pe politicienii care au ajuns în fruntea instituțiilor de putere din Banat în cei peste 30 de ani de la prăbușirea comunismului.

Rând pe rând, indiferent de numele lor, cei mai mulți dintre aceștia au eșuat deplin după ce au ajuns, prin vot sau numiți de alții, la vârful puterii locale.

Adevărate catastrofe, unii dintre ei, vezi cazul lui Frunzăverde, politicianul care a condus cu mână forte județul Caraș-Severin vreme de două decenii, perioadă în care Reșița a pierdut întreaga sa industrie metalurgică și a devenit județul cel mai sărac din România. Alții, precum Dan Poenaru sau Ilie Sârbu, monarhii absolutiști ai stângii politice timișene, au lăsat în urma lor doar praful corupției și o intrigăraie politică mizeră, exersată în folos propriu.

Coifan și Ostaficiuc au încercat câte ceva în mandatele lor în fruntea Timișului, dar au sfârșit și ei, mai ales ultimul, în scandaluri de doi lei, fără nicio finalitate palpabilă pentru instituția și locuitorii județului.

Singurul care a lăsat câte ceva în urmă, și asta grație activității sale din primele două mandate, a fost Gheorghe Ciuhandu, dar nici despre primarul țărănist nu putem afirma că a rupt, cu adevărat, grosso modo, gura târgului.

Despre Robu nu ar fi prea multe de spus, câtă vreme primarul liberal a avut la dispoziție două mandate mari și late și cel mai mare buget de până atunci al orașului, de peste 300 de milioane de euro, la care predecesorii săi doar visau să-l aibă la îndemână, vreodată.

Mai ieri i-am avut pe Grindeanu și pe Dobra la CJT, primul ajuns fără ca nimic să-l recomande în fruntea guvernului, pus acolo de Pașa de Teleorman, Liviu Dragnea, pe post de marionetă absolută.

Ultimii corifei ai stângii caviar din Timiș, Grindeanu și Dobra, firește, dovedindu-se politicieni și administratori, deopotrivă, lamentabili.

Astăzi îi avem pe Nica și Fritz în fruntea Timișului și Timișoarei și, pe cuvânt de onoare, mon cher, că respectivii par a fi, pe zi ce trece, actorii invizibili ai deziluziei noastre colective.

Suntem la trei decenii de la momentul de magie al unui Decembrie timișorean de care îmi amintesc și acum cu emoție, frică și speranță, când, copilul de 15 ani care eram în iarna aceea fierbinte, credeam că doar ea, libertatea, ne va împlini toate visele mutilate până atunci.

Între timp, am început să înțeleg că o fi ea libertatea darul suprem oferit de Dumnezeu oricărei ființe umane, dar nu poate săvârși miracole prin simpla ei existență.

În lipsa unor indivizi pricepuți, talentați și dedicați binelui public, Libertatea, singură, nu ne poate rezolva nici spitale bune, nici infrastructură de secol 21 și nici privilegiul de a visa cu ochii deschiși la Timișoara și la Banatul pe care ni le dorim și le merităm, cei mai mulți dintre noi, în intimitatea gândurilor noastre.