Efta Botoca – Violonistul de legendă al Banatului

Pentru foarte mulţi iubitori de folclor din această parte de ţară, Efta Botoca din Jebel rămâne cel mai mare violonist din Banat. Mulţi „lăutaşi” (cum erau denumiţi cântăreţii la vioară) talentaţi au existat în Banat şi înaintea lui Efta Botoca şi mai există şi astăzi (fraţii Radu şi Ilie Vincu, spre exemplu, adevăraţi vituozi ai acestui instrument), dar măiestria lui Efta (Iepta, cum era numit în copilărie) n-a atins-o încă nimeni.

În mâinile acestui talentat fiu al pustei bănăţene, vioara pare un organism viu, însufleţit de virtuozitatea şi îndemânarea bănăţeanului aparent fragil la înfăţişare. Efta Botoca trebuie să fi găsit secretul „îmblânzirii” viorii. Când atinge Efta corzile cu arcuşul, lauta nu doar cântă, ea poate să povestească, să plângă, să geamă, să râdă, să icnească, să imite păsările cerului şi animalele pustei şi să răscolească sufletele oamenilor. Sufletul ascuns al artistului năvăleşte spre auditoriu prin sunetele unice ale viorii sale, de parcă aceasta ar fi fost o prelungire firească a fiinţei sale. Nu e de mirare că atunci când l-a auzit prima oară, Gheorghe Zamfir a înţeles ce talent uriaş îi stătea în faţă. Alături de Dorin Cuibariu şi apoi Pavel Cebzan, Efta Botoca a rămas unul din componenţii nelipsiţi ai orchestrei conduse de naistul de geniu al României, care a străbătut ţări de pe toate continentele lumii, ajungând să concerteze chiar şi în faţa Împăratului Hirohito, al Japoniei.

Efta Botoca s-a născut în 23 septembrie 1925, în familia de paori (agricultori bănăţeni) a lui Pătru şi Iconia (Icoane) Botoca, din Jebel. A mai avut doi fraţi, Aurel şi Petru, ambii mai mici. Copilăria şi anii tinereţii şi i-a petrecut în satul natal, dovedind aplecare spre muzica lăutărească încă de mic. Prima dovadă de pasiune mistuitoare pentru vioară s-a petrecut când unchiul său Nicolae, însurat la Unip, a venit în vizită, având şi vioara asupra lui. A fost o dragoste fulgerătoare, căci Efta nu mai voia să se dezlipească de acel instrument. Din păcate, părinţii săi erau prea săraci să-i cumpere o vioară, aşa că şi-a încropit mici instrumente din beţe suprapuse, apoi din tulei (coceni de porumb), la care exersa tenace.

Prima sa vioară a primit-o la şase ani, o vioară mai mică (treisferturi), care i-a rămas unui consătean, după ce îşi pierduse singurul copil. Acesta i-a propus târgul tatălui lui Efta Botoca, care, datorită preţului redus şi a pasiunii dovedite de fiu, a acceptat. De la tatăl său a deprins unele melodii, pe care le repeta fluierând, iar părintele său îl acompania cu banda (un violoncel modificat, de obicei cu trei corzi). Încă din clasa întâi, ştia să cânte destul de bine la vioară, lucru remarcat de învăţătorul Trăilă Păpaş. S-a împrietenit cu fiul notarului din Jebel, care avea pian şi cu care cânta aproape zilnic.

Primul său îndrumător a fost învăţătorul Adrian Pitic (1888 – 1957), de loc din Naidăş – viorist priceput – care i-a îndrumat primii paşi în tainele acestui instrument muzical atât de iubit în Banat. La numai 10 ani, Efta Botoca a cântat în faţa unui public select. S-a întâmplat în 1935, la sfinţirea Bisericii Ortodoxe din Stamora Română, lucru săvârşit de episcopul Caransebeşului, Vasile Lăzărescu. După slujbă a urmat o masă festivă, la care a cântat şi taraful lui Nicolae Botoca de la Unip (unchiul lui Efta). Atât episcopul, cât şi prefectul din acea vreme, Dimitrie Nistor, l-au remarcat pe copilul-minune de la Jebel, care a cântat cu taraful unchiului.

Un alt episod interesant din biografia lui Efta Botoca s-a petrecut în 1936, când micul violonist, luîndu-şi inima în dinţi, s-a dus să cânte la târgul de la Jebel, unde au venit muzicanţi vestiţi din Pădureni (Georgică Luca) şi Ciacova (Laioş), dar şi Luţă Ioviţă cu taraful său. Micul lăutar s-a aşezat la o şatră unde nu mai cânta nimeni şi ca să poată fi auzit a fost urcat pe o masă. S-a dus vorba, iar vestiţii muzicanţi au venit să-l asculte şi să-l admire pe micul Efta.

După şcoala primară din Jebel, Efta Botoca a urmat cursurile Şcolii Normale din Timişoara (Liceul Pedagogic), fiind susţinut financiar de notarul Dimitrie Roşu. A urmat apoi Conservatorul Comunal din Timişoara, la clasa de vioară a profesorului Eugen Cuteanu (1900 – 1968). Din cauze medicale, dar şi din lipsa banilor, nu a reuşit să termine Şcoala Normală. Până să plece la armată a cântat în micul taraf al unchiului său Nicolae Botoca.
Adevărata carieră a lui Efta Botoca a început la Bucureşti, unde a cântat la restaurantul „Ceaiul Bănăţenilor”, alături de cunoscuţii violonişti Ion Luca Bănăţeanu, Moise Belmustaţă, Ionel Budişteanu, Emil Gavriş. Ionel Budişteanu i-a devenit şi primul dirijor, la orchestra experimentală a Institutului de Folclor din Bucureşti, denumită „Barbu Lăutaru”. Între anii 1970 – 1971 a cântat în orchestra Ansamblului „Rapsodia Română”, apoi în Orchestra Radioteleviziunii Române.

În perioada 1972 – 1985 a evoluat în vestita formaţie de virtuozi condusă de Gheorghe Zamfir, cu care a străbătut lumea în lung şi în lat. Alături i-au fost alţi doi bănăţeni: Dorin Cuibariu şi Pavel Cebzan. A debutat la radio în 1947, unde a intrat în direct timp de 15 minute, alături de prietenul său Goghi Roşu (la pian), fiul notarului din Jebel.

A fost căsătorit cu Elena Botoca, însă nu au avut copii. S-a stins din viaţă în 1991, când încă nu împlinise 66 de ani.

Efta Botoca a fost şi rămâne un artist emblematic al Banatului, un spaţiu unde muzica lăutărească are o tradiţie îndelungată, cultivată mai ales de ţărani dăruiţi cu pasiunea cea mai curată pentru muzica autentică. În urma lui rămâne nu doar geniul său interpretativ, aproape unic în întreg peisajul folcloric românesc, ci şi o bogată activitate de culegere de folclor şi de promovare a unor melodii care vor dăinui peste vremuri: „Joc de doi al lui Nicolae Botoca”, „Mărie, Mărie”, „Ardeleana din Unip”, „Sus, pe culmea dealului”, „Vară, vară, primăvară”, „Zvoanele”, „Cântecul miresei”, „Munte, munte, brad frumos”, „Ardeleana din Giroc”, „Pe picior din Unip”, „Brâu din Jebel” „Ioane, Ioane”, „Sorocul „, „Cărăbăşasca”, „Doina lui Luţă Ioviţă” etc.

Felul singular de a mânui vioara şi arcuşul al lui Efta Botoca îţi răscoleşte sufletul şi nu trebuie neapărat să fii iubitor de folclor pentru a trăi muzica acestui artist bănăţean de excepţie, care, în ciuda talentului său unanim recunoscut, a fost un om de o modestie exemplară.