Deși nu pare mare lucru, într-o lume așezată pe temelii serioase, ce funcționează după o rutină bine stabilită, o expoziție într-un muzeu ar trebui să fie ceva cât se poate de obișnuit.
Dar la noi totul merge după alte legi. Normalitatea devine excepție, iar întâmplarea este firescul în relațiile dintre instituții și public.
Dacă ne raportăm la cele spuse mai sus, cu atât mai spectaculos este gestul Muzeului Național al Banatului de a organiza o primă expoziție după eliberarea de sub spectrul măștilor și al distanțărilor, o retrospectivă a tuturor obiectelor care au intrat în patrimoniul muzeal în anul 2020. Este, de fapt, o imaginară linie trasată sub activitatea desfășurată timp de un an, unul plin de împliniri.
Tot ce a fost găsit pe șantierele arheologice sau donat de inimoșii colecționari ce înțeleg că locul comorilor adunate nu este bine să fie ascuns, pe niște rafturi în casa proprie, ci în sălile muzeelor, unde oricine le poate vedea, admira, studia.
Chiar titlul expoziției spune totul: „Patrimoniu 2020” — adică ceva esențial pentru averea în continuă sporire a muzeului cel mai reprezentativ al regiunii noastre. Un număr de peste 2.000 de piese intrate în decurs de un an este o performanță greu de atins chiar și de instituții muzeale cu fonduri mult mai mari.
„O expoziție deosebită din achiziții, restaurări și donații. O expoziție la care s-a muncit mult. Tot muzeul a participat, de la contabilitate, restaurare și, bineînțeles, la muzeografii celor trei secții. Mulțumesc celor care au donat atât de multe obiecte. Pentru că, anul trecut, colecțiile muzeului s-au îmbogățit cu nu mai puțin de 2.000 de noi piese.
Mulțumesc, așadar, colegilor pentru efortul depus. Iată că este primul vernisaj clasic, adică pot participa și cei care îndrăgesc să fie, în cadrul vernisajului adevărat, nu online, alături de noi. Este prima expoziție cu public după mai bine de un an de absență a activității cu public”, ne-a spus managerul Muzeului Național al Banatului, Claudiu Ilaș.
Istoricul Dan Leopold Ciubotaru, muzeograf al Secției de Arheologie și președinte al Comisiei de Achiziții ne-a explicat în ce a constat munca acestei comisii și ce implică această activitate.
„Sunt două componente importante, destul de separate, aici. Pe de o parte, este cercetarea curentă arheologică, pe care o găsim doar în două sau trei vitrine. E foarte puțin față de ce se întâmplă în realitate, în teren, pentru că avem multe proiecte în derulare.
Apoi este parte ce ține activitatea curentă de restaurare. Și urmează o secțiune foarte mare, care ține de a această Comisie de Achiziții a muzeului. Partea de arheologie este constituită din proiecte preventive, proiecte de cercetare sistematică, unele din ele internaționale. E o muncă pe care muzeul o susține de foarte mulți ani, foarte bine. Instituția noastră este cunoscută pentru aceste proiecte. Și multe din ele au început să fie publicate, urmând ca, în anii ce vin, să apară în circuitul științific internațional specializat.
Pe de altă parte, Comisia de Achiziții și Donații este o comisie care se întrunește de câțiva ani. Beneficiază de un buget construit dintr-o parte importantă (de la autoritățile locale și județene). Acesta este unul din rolurile esențiale ale muzeului — să aducă în interiorul său obiecte care țin de patrimoniul bănățean și să le păstreze pentru foarte mulți ani înainte. Nu se poate zice până când, dar se poate afirma că despre nume care azi au dispărut de pe piață nimeni nu mai știe de ele după 150 de ani, însă își păstrează perenitatea prin faptul că au donat muzeului diferite obiecte și, de fiecare dată când se fac expoziții, acele nume reapar. Asta e foarte important pentru că cei care vor să-și păstreze o memorie. Pentru că obiectele, după două-trei generații, se pierd, se vând. Pozele de familie se pierd. Însă aici, în muzeu, toate acestea se conservă. Acesta e rolul nostru esențial… Vedem o sală plină de obiecte care au ajuns aici și datorită unor donații. Sunt gesturi deosebite ale persoanelor care au înțeles rolul nostru și faptul că tot ce ajunge aici este păstrat bine — inventariat, documentat și dat generațiilor următoare.
Muzeul Banatului desfășoară această activitate detectivistic. Cauți ani de zile anumite obiecte. Afli de ele, încerci să convingi oamenii în posesia cărora se află să le vândă și te gândești, în același timp, când poți să le achiziționezi. În fiecare an ne întrunim, ne certăm: anul acesta ce putem lua? Primim bani semnificativi și, cum vedeți, umplem pereții cu lucrări. Iar obiectele, dacă nu vin anul acesta, poate vin la anul sau peste doi ani. Iar multe din ele, prin grija unora din colegii noștri, specializați în acest domeniu detectivistic, ajung la noi, în tezaurul Muzeului Banatului, adică, de fapt, constituie tezaurul Banatului.
Tot ce ne înconjoară este ceea ce reprezintă acest ținut. Sunt fericit că pot să particip la o asemenea aventură superbă, care este adunarea acestor obiecte, selectarea și inventarierea lor. Nu este o muncă ușoară. Este și un schimb de generații. Eu am venit aici ca student și mă găsesc acum în postura de a fi printre ultimii care mai funcționează. Pentru că mulți din colegii mei s-au pensionat, iar o nouă generație în muzeu desfășoară acum activități de cercetare. Rezultatele se văd, sunt în fața dumneavoastră sau în Secția de Restaurare și în Secția de Istorie. Chiar și la noi, în Secția de Arheologie, sunt foarte mulți oameni tineri care, după cum vedeți, desfășoară o activitate importantă, ce nu se vede, așa cum ar trebuie, în media. Dar e foarte, foarte relevant pentru ce înseamnă patriotismul local peste cinci sau zece ani, o sută sau două sute de ani.”
Muzeograful Secției de Istorie, Raoul Șeptilici, este, în același timp, unul din inițiatorii principali ai acestui tip de expoziție, cu obiecte capitale, ca un fel de bilanț al anului precedent — piese achiziționate, restaurate sau donate. Putem vorbi deja despre o serie de evenimente anuale, din ciclul „Patrimoniu”. Raoul Șeptilici a cerut insistent să se reia acest șir de evenimente odată cu relativa liberalizare a condițiilor ce reglementează adunările publice în instituții cu săli închise.
„Mă gândesc că lumea încă nu a aflat că există vernisaje adevărate. Au reînceput vernisajele reale la expoziții reale. Dar sper că lumea, încet-încet, va veni din nou la muzeu. Totuși, trebuie să menționez un fapt. Suntem deja la ediția a șaptea. Această idee, a expozițiilor, a aparținut lui Dan Ciobotaru, managerul de atunci. Tot ce am cumpărat, ca obiecte, prin această comisie, plus cele ce se mai donau, au generat o expoziție. Apoi am continuat și am hotărât să expunem și ce s-a restaurat. Și ce expoziții s-au făcut în anul trecut. De fapt, o expoziție reflectă, așa cum a spus și managerul, activitatea întregului muzeu în anul care a trecut, de la primul la ultimul om. Poate unii nu se regăsesc înscriși pe etichetele acestei expoziții. Dar toți colegii mei au lucrat și se regăsesc în această expoziție.
Vreau să mulțumesc tuturor acestor colegi, care m-au ajutat să facem expoziția, să o ducem la bun sfârșit, care m-au suportat. Și stau să mă gândesc, așa cum spunea colegul meu Dan Ciobotaru, la schimbul de generații, dar și la donatori. Și aici este un schimb de generații. Majoritatea fac aceste donații la apogeul sau sfârșitul carierei sau vieții lor. Sunt câțiva donatori care probabil nici nu mai sunt în viață. Omul strânge, strânge — cei mai mulți sunt colecționari — și, când se apropie sfârșitul, donează muzeului. Într-un fel îmi pare rău că am primit aceste donații de la oameni ce pleacă dintre noi, dar, astfel, muzeul își îmbogățește colecțiile.
În Timișoara generațiile se schimbă. Și, din nefericire, pleacă oamenii de calitate, vom vedea ce va fi mai departe. Eu umblu și în lumea colecționarilor. Nu mai văd copiii care înainte erau pasionați de numismatică. Filatelia era la îndemâna oricui. Înainte era plin de copii curioși în cluburile de specialitate. Azi nu mai sunt. E adevărat că, pe vremuri, în perioada comunistă, nu puteai face orice. Nu puteai pleca din țară oricum. Acum lumea face ce vrea și dispar, încet-încet, acești colecționari de care s-a ocupat foarte mult colegul meu Marius Cornea. El este cel care a adus cele mai multe oferte de vânzare de vânzare, dar și de donații. A avut o relație foarte strânsă cu colecționarii. Mai cu seamă cu cei de artă. De câțiva ani, de când Marius a venit de la Muzeul de Artă, e vioara întâi a acestei expoziții.
Anul trecut (nu îi va plăcea ce spun acum) Marius Cornea s-a îmbolnăvit de cât a umblat după donații. Face eforturi, care pot fi numite supraomenești, ca să atragă vânzători și donatori și să păstreze o relație bună între muzeu și lumea colecționarilor, relație care, în perioada interbelică, era foarte vie.
Noi, în muzeu, dacă ne uităm în registre, vedem foarte mulți donatori sau chiar colecționari, care au oferit instituției valori reale. Din păcate, în perioada comunistă, a fost o adevărată repulsie față de colecționari, s-au stricat relațiile. Însă acum, treptat, încep să-și revină.”
Partea cea mai consistentă a expoziției din mansarda muzeului de la Bastionul Terezia este ocupată cu obiecte de artă de o deosebită expresivitate și de o valoare artistică importantă, ce le dublează valoarea informativă, de istorie locală, cu care vin cele mai multe picturi, lucrări de grafică sau sculpturi. Așa se face că cel mai mult a avut de povestit specialistul în lucrări de artă Marius Cornea. El a și numit echipa expozițională: „mușchetarii expozițiilor”, dar, cum spațiul acestei pagini de ziar este finit, vom reveni într-un alt episod cu opiniile muzeografului specialist în artă.
