Linda Saskia Mentzel (n. 1972, la Timișoara) a emigrat în Israel, copil fiind. După doi ani, a plecat să locuiască, împreună cu mama ei, în Africa de Sud, unde a terminat liceul de arte, în 1989 (The Johannesburg Art, Ballet, Drama and Music School). După liceu, a locuit în Ciskey. Apoi, s-a repatriat și a absolvit Facultatea de Arte din Timișoara (în 1998), azi fiind doctorand al aceleiași facultăți. Este afiliată la mai multe asociații: UAP, Asociației femeilor creatoare în artă plastică din România, SMCA (Stress Management Counsellors Association) din Marea Britanie.
Este vicepreședinte al Societății Femeilor Creștin Ortodoxe din Timișoara și membră fondatoare a grupului Dor. Are un palmares artistic de 18 expoziții personale și peste 100 de grup, plus 16 cu grupul Dor, în Germania. Selecționată să reprezinte România la Jocurile Olimpice de la Atena 2004 și la Parlamentul European, Bruxelles 2005. I-au fost conferite Diplome de Excelență în domeniul Artelor Vizuale de către Primăria Timișoara, în 2005, 2009 și 2015, Diplomă de Excelență în Sculptură, Salonul Județean de Artă, 2017, premiul Artistul Viitorului 2020 și Collector’s Vision International Art Award 2021, acordate de revista „Contemporary Art Curator”.
Robert Șerban: Te recomanzi ca fiind artistă? Și, dacă da, ce fel de artistă spui că ești?
Linda Saskia Mentzel: Nu. Mă recomand „sculptor”. Așa, la masculin. De fapt, nu fac numai sculptură, dar am observat că așa mă prezint. Cred că sunt un artist atipic. Simt o mare responsabilitate față de cei care privesc sau colecționează lucrările mele. Cred că mass-media face o treabă excelentă în a arăta mizeria lumii contemporane. Mi-am propus să folosesc profesia mea pentru a contrabalansa asaltul vulgarului, al grotescului. Am decis de la bun început să produc piese care să genereze întrebări esențiale despre om, ca ființă cosmică.
Nu folosesc arta pentru a mă exprima, pentru a-mi scoate frământările sinelui la vederea tuturor, pot respira și fără să intru în atelier, nu aduc elogii artei, nu văd valoarea premiselor artei actuale, nu mă regăsesc în perceptele ei. Abordez sculptura așa cum bănuiesc că abordezi tu scriitura: nu literele sunt importante, ci sensul pe care îl dai textului. Sunt anacronică, cuminte, rațională, fac totul cu scop precis, dictat de tematică, nu mă joc, dar savurez profesia mea, îmi place felul ăsta de singurătate din atelier și observ cum, din liniștea atelierului, vin momente de bucurie lină, pe care nu o pot descrie.
R.Ș.: Spaima de kitsch, de ridicol, mai există, te mai încearcă?
L.S.M.: Cred ca kitschul și-a lărgit înțelesul pentru momentul în care trăim. Și eu am asociat în tinerețe kitschul cu frumosul. Dacă era prea frumos, spuneam că e kitsch. Aici intrau și Renașterea sau Barocul. Acum văd lucrurile altfel. Caut frumusețe, armonie, odihnă vizuală. Înțeleg de ce filosofii și teologii egalau binele cu frumosul. Dorind să creez binele, văd că folosesc armonia, echilibrul, simetria, șirul lui Fibonacci, proporția de aur, ele sunt cerute de temă. Frica de frumos e acum un semn al maturității artistice pentru mulți artiști. De teama de a nu intra cumva în zona kitschului, unii dintre artiști preferă estetica urâtului, a bizarului, dar nu e și cazul meu. Dacă a mă lipi de frumusețe însemnă kitsch, îmi asum stigmatul frumuseții.
Există însă și cazuri când fac lucrări la comandă și când comanditarii îmi cer anumite lucruri pe care eu, ca artist, le consider kitsch, bibelou. În aceste cazuri, nu semnez piesa, dar respect cerințele lor, însă mă obligă să devin, din designer, croitor. E mai greu când lucrarea comandată este de for public și nu pot face cum aș dori.
R.Ș.: Faci sculptură de ani buni. A crescut sau a scăzut, în acest timp, interesul oamenilor pentru arta tridimensionalului? Ai clienți fideli?
L.S.M.: Cred că a crescut interesul pentru sculptură, dar poate e doar percepția mea. Sunt cazuri în care oamenii își concep nișe pentru o sculptură încă din fazele de proiectare a casei. Acesta e un fenomen nou pentru români, probabil propus de designerii ambientali. De asemenea, cred că interesul pentru artă, ca investiție, a luat amploare și la noi. Da, am colecționari fideli. Zilele trecute, cea mai însemnată colecționară a lucrărilor mele a numărat 24 de piese în colecția ei.
R.Ș.: Ce și cât înseamnă pentru tine inspirația?
L.S.M.: Inspirația este esențială în mai multe etape de lucru. În primul rând, atunci când ea dictează tematica. Pot lucra pe o temă mulți ani. De exemplu, ciclul lucrărilor inspirate din cele 72 de nume divine din Cabala a luat naștere într-o noapte albă, când am știut, în decurs de câteva momente, tot ce trebuie să fac, de ce, care sunt etapele, inclusiv dimensiunile exacte ale basoreliefurilor. A fost o temă pe care a lucrat cinci ani. La fel s-a întâmplat și cu ciclul lucrărilor inspirate din creștinism, de asemenea o temă care a durat cinci ani. După ce tema „se anunță”, mă apuc eu de cercetare. De obicei, nu știu foarte multe atunci când încep tema. Stau și citesc, învăț, scriu — ca la școală. Atunci nu intru în atelier cu lunile. În timp ce învăț, vine un alt moment de inspirație, când textul devine formă, ca o imagine evanescentă, ca o amintire îndepărtată. Alteori, vine mai greu, o cer, de dragul temei. Iar pe urmă, spre deosebire de alte ramuri artistice, urmează multă muncă fizică, laborioasă, tehnică, unde parcă dispare toată aventura intelectuală a cercetării și toată frumusețea inspirației. Mai urmează încă un moment de inspirație atunci când prezint lucrarea în afara atelierului, cum concep o expoziție, un catalog, cum mă pun la dispoziția oamenilor pentru ca ei să întrebe despre temă, nu despre lucrare, pentru că, pentru mine, tema e regina, iar forma este vasul prin care tema se oferă pe sine.
R.Ș.: Se zice că arta e un teritoriu al libertății depline. Pentru un om credincios, așa cum afirmi că ești, care se supune unor canoane, unde și când se sfârșește libertatea?
L.S.M.: Încărcată întrebare! În primul rând, nu afirm că sunt un om credincios. Aș dori să fiu. Spre credință tind, dar văd că încă nu sunt acolo. Ni se spune cam cum arată un om cu credință, cât un grăunte de muștar, deci am un termen de comparație. Despre supunerea la canoane cred că aș clarifica termenul. Dacă e vorba de canoanele artei bizantine, e limpede că nu le urmez ca artist. Dacă e vorba de canoanele bisericii răsăritene, eu văd două aspecte, și am să îți dau un exemplu pentru primul. Atunci când am fost fetiță, mă jucam cu păpușile, acum nu mă mai joc cu ele, nu pentru că păpușile sunt rele în sine, ci pentru că am depășit nevoia de a mă juca cu ele. A nu mă juca acum cu păpușile nu este o limitare a libertății mele, ci un dat firesc al evoluției mele ca om. Sunt lucruri pe care le-am lăsat în urma mea pe măsură ce atenția mi s-a îndreptat către alt țel.
Apoi, mai e un aspect. Spre deosebire de animale, care operează doar la nivel instinctual, eu sunt om, pot, dacă vreau, să operez cu alte motoare, de exemplu să fac ceea ce conștiința îmi propune, nu instinctul. Aici eu sunt cea care îmi îngrădesc natura animală ca să fiu Om. Nu mă forțează nimeni, dar mă simt eu mai împlinită în schema mare a lucrurilor, dacă acționez din ce mă face om, și nu din ce mă face animal. Aici nu e vorba de o evoluție firească, ci de o decizie lucidă, ba chiar un efort, o luptă cu sine.
Cred că cel mai periculos dar pe care l-a primit omenirea este libertatea. Suntem copii cu degetul pe trăgaci. Nu știu cum am ajuns să credem că în creștinism ești constrâns. E fals. Ești liber, atât de liber încât, vorba lui CS Lewis: „La urma urmei sunt două tipuri de oameni: unii care îi spun lui Dumnezeu: „Facă-se voia Ta”, și alții cărora Dumnezeu le spune: „Facă-se voia Ta!”.
Arta este un tărâm al libertății la fel ca orice altceva. Felul în care te folosești de liberate are consecințe, și e bine să le știi. Omul crud și primitiv din mine nu are libertatea pe care și-o dorește, așa e, eu sunt șeful. Dar nu canonul bisericii este cel care impune controlul asupra sinelui. Toată cultura omenirii a dus la cultivarea unor idealuri nobile, superioare. Ca artist și ca om, tind și eu către ele. Pentru mine libertatea nu are măsură, ești liber să faci ce vrei, să fii ce vrei, dar nu tot ce poți face îți folosește, ba chiar îți poate dăuna grav veșniciei.
R.Ș.: Cum arată o lucrare ratată? Ce are în plus, ori ce-i lipsește ca să nu părăsească atelierul, ba chiar să ajungă la gunoi?
L.S.M.: O lucrare ratată nu este edificatoare, nu are un aspect pedagogic, este o mizerie din subconștient, sau a fost lucrată la necaz, vrea să fie șocantă, modernă, narcisistă și inovatoare doar de dragul de a atrage atenția. E formă fără fond.
R.Ș.: Cine sunt artiștii vizuali contemporani care îți plac și care te inspiră? Cum se numește cel mai tare dintre ei?
L.S.M.: Sunt mulți, greu de făcut o listă. Max Leiva, Arnaldo Pomodoro, Lorenzo Quinn, Romain Langlois, inoxurile lui Anish Kapoor… De la noi mă inspiră Liviu Mocan, ca viziune asupra profesiei și ca artist. E interesant că nu ne știam și am făcut amândoi, în același an, câte o sculptură-instrument cu inscripții. El a făcut o trompetă uriașă, eu, un pian. Așa că am luat legătura și am găsit un suflet înrudit. Mai aproape de noi, îmi place foarte mult Delia Corban, ca om și ca artist, este un suflet nobil, delicat și profund. Nu aș alege un artist, dar cea mai „tare” sculptură încă mi se pare Pieta de Michelangelo. Nu mă pot sătura de ea, de frumusețea ei, o frumusețe tristă, adâncă, regală. Mă copleșește.
R.Ș.: Ai descoperit ceva important în anul pandemiei, unul al claustrării, al temerilor, al singurătății?
L.S.M.: Pentru mine nu a fost așa deloc. A fost un an cu mai puțină agitație, așadar am avut tihnă să fac cercetare și am scris aproape tot textul pentru lucrarea de doctorat. În condiții normale nu aș fi reușit să stau și zece ore pe scaun, să citesc și să scriu. Am descoperit că trăiesc într-un moment colosal, unde de pe scaunul din fața calculatorului am putut accesa arhivele celor mai importante baze de bate, instituții și muzee care au avut incredibila deschidere de a-mi pune la dispoziție tot materialul de care am avut nevoie. Așa ceva nu se putea face nici măcar cu un an înainte, sau nu la amploarea aceasta.
Iar singurătatea are savoarea ei pentru oameni ca mine, obișnuiți cu ea. Am mai început un pian, am scos și o partitură din naftalină, pentru că am descoperit că sculptura asta vrea să cânte. Apoi, am învățat să stau, așa, în grădină, fără scop, doar să mă uit la plante și gâze. Pentru cine mă cunoaște, așa ceva nu există. Am aflat că cei care se uitau la televizor în perioada pandemică o luau razna încetișor, nu exista alt subiect de discuție, alt interes; eu nu am televizor de peste 15 ani și nu mă uit la știri. Da, se poate trăi și așa.
Au murit oameni dragi, inclusiv tatăl meu, pe care nu am putut să-l înmormântez. Am văzut însă oameni care au sărit în ajutorul altora, au dus alimente, au donat timp și bani pentru alte suflete, am văzut puterea spiritului uman triumfând din adâncul groazei. Am văzut prin gard oameni ieșind timid din case, ne-știind ce să facă cu ei înșiși, care mai apoi au luat o sapă în mână, au meșterit ceva, au redescoperit, ca și mine, grădina din spatele casei, iar acum încă îi aud printre pomi, au prins gustul, au rămas cu ceva pozitiv.
R.Ș.: Care e cel mai puternic inamic al tău și de ce?
L.S.M.: Eu sunt! Sfântul Pavel explică cel mai bine în epistola către Romani, când spune: „Dar văd în mădularele mele o altă lege luptându-se împotriva legii minţii mele”. Este vorba de ceea ce spuneam înainte, lupta omului rudimentar cu cel căruia i se spune în psalmi că e micșorat cu puțin față de îngeri, iar în textul masoretic, în ebraica originală, cuvântul nu este îngeri, ci Dumnezeu — deci, aceasta este ștacheta. Am conștiința morții din anii preșcolari, e ceva cu care m-am născut. Este un reper față de care se raportează tot ce fac. Cu toate că patristica recomandă gândul permanent la moarte, ca să trăiești cu luciditatea omului îndumnezeit, pentru cei ca mine, care merg cu moartea de mână, gândul acesta permanent este apăsător, mereu în plan secund, ca un ochi în spatele bretonului. Această permanentă prezență a întâlnirii cu moartea mă pune mereu în fața oglinzii conștiinței, iar cuvintele Sfântului Pavel sunt oarecum o mângâiere pentru că, acolo unde cu adevărat contează, nu sunt singură.
