Am fost coleg de Catedră, la Facultatea de Litere a Universităţii de Vest, cu dl Ilie Gyurcsik şi am rămas uimit de caietele sale. De „Cataloagele” domnului Profesor. Fiecare dintre studenţii săi avea o rubrică în care Profesorul nota: ce citeşte, ce scrie, cum scrie, ce îl interesează cu deosebire pe student — prieten al său. Profesorul era un semiotecian de elită — şi cred că datorită  lui a apărut, la Timişoara, Clubul de semiotică. Şi, prima oară în România, Caietele de semiotică. În anii şaptezeci eram (un fel de) capitală culturală. Profesorul era un teoretician de elită şi de aceea vreau să semnalăm atenţia pe care Profesorul o acordă, azi, „literaturii de lângă  el”: despre felul în care  păstrează  ordinea „cuvenită” în cercetarea literaturii. A scris despre Ana Pop-Sârbu, Monica Rohan şi pregăteşte studii despre autorii care trebuie citiţi, recitiţi cu înţelegere şi cu admiraţie. După  cei doi-trei poeţi ai Timişorii, Profesorul se ocupă de Adrian Bodnaru. Vrea să fie împreună cu „noi”, exegeţii poetului Adrian Bodnaru? Cu maeştrii domnului Adrian Bodnaru?

Scriitorul Marcel Tolcea, maestru al lui Adrian Bodnaru pe vremea fericiţilor nouăzecişti, nota: „(…) aici, la Timişoara, numele cel mai important al noii generaţii de poezişti este cel al lui Adrian Bodnaru”. Era în 1994, iar până în 2018 Adrian Bodnaru a mai publicat 12 volume de poezie — de experienţe poetice —, despre care au scris cele mai importante nume ale comentariului de poezie din Timisoara. Iată şi alte judecăţi despre „începuturile” lui Adrian Bodnaru, semnate de Şerban Foarţă: „Puţini poeţi au, ca Adrian Bodnaru, un stil numai al lor, un idiolect. Făcând abstracţie de vocabular (care nu spune mare lucru despre structura unei poezii), sintaxa lui e una dislocată, abruptă, ruptă, întreruptă… Retoric vorbind, figurile-i de predilecţie sunt tmeza şi hiperbatul, — adică «tăietură» şi «trecere dincolo, ieşire (din cadru), depăşire». Ceea ce presupune un, dacă vreţi, «sadism» faţă de sintaxa unanimă şi de obştescul material verbal. În care el, poetul, tăia ca-n carne vie”. Şi tot Şerban Foarţă, un pic mai târziu: „Chiar exerciţiul voluntar (şi atitudinea voluntaristă) din care decurgea pecetea-i stilistică atât de proprie, s-a(u) atenuat, cu timpul, în favoarea unei benefice mansuetudini, a unei împăcări cu lumea (ca şi cu soarta-i ca atare), a unei resemnări fireşti, ce e un fel de oboseală a simţurilor şi a cărnii. Adrian Bodnaru pare-a scrie «la spartul nunţii, în cămară», la ceasul zorilor mahmuri, în cenuşiu şi abandon. Universu-i este unul familiar, anodin, prozaic, fără «glorie», — dar, ca în poezia lui Bacovia, generator al unei atmosfere stranii şi înlănţuitoare, aproape magice, de neuitat”. Şi, recapitulam altădată: „Mai aproape de vârstele şi de încercările numitului scrie Mircea Mihăieş: «Sintaxa contorsionată, răsucirea violentă a lexicului, privirea piezişă spre amănuntul vieţii, spre fragmentele greu accesibile ale (in)vizibilului trădează, la Adrian Bodnaru, o problematică raportare la ceea ce, preţios, se numeşte ontologic. O veşnică fugă spre margine, o patinare vicioasă pe buza prăpastiei asigură combustia internă a poemului. Delicat ca o stampă japoneză, sensul poetic e şi inamicul propriei forme: virulent, şocant, agresiv cu program. (…) Cu toate acestea, poemul nu e doar dezvrăjire a lumii, ci şi încercare de a compacta sensurile şi imaginile».”

Citesc, alături de domnul Profesor, ultimul volum al lui Adrian Bodnaru, Poezile şi nopţi. Continuitatea mi se pare firească, notele lui Şerban Foarţă, Mircea Mihăieş, Marcel Tolcea despre Adrian Bodnaru mi se par a cuprinde şi înţelesurile din cartea recentă, a 15-a, a poetului, Poezile şi nopţi. Ce va scrie domnul profesor, după ce a citit toate cărţile poetului Adrian Bodnaru? Despre această carte, care pare scrisă anume pentru domnia sa, Domnul Profesor.