Bate un vânt al schimbării pe meleagurile mereu bântuite de zvonuri și de apropouri bășcălioase, cum numai în Țara Levantului poți întâlni.

Prin laboratoarele puterilor de tot felul, cu obișnuita implicare a serviciilor secrete, se caută insistent un președinte. Cum Iohannis se apropie de ultimii săi ani de mandat, vreo trei rămași, totuși, din cel de-al doilea, căutarea noului Prinț al Levantului a început să mestece zilele și nopțile.

Nimeni nu doarme liniștit și în tihnă perpetuă, nici măcar domnul Iohannis, câtă vreme mizele jocului sunt foarte mari. Așa încât, pe buzele multora din acolada puterii, de ieri, de azi și de mâine, un nume nou, dar totuși vechi!, este rostit precum o incantație de la Curtea Miracolelor.

E vorba de Mircea Geoană, președintele de o noapte al stângii românești, din toamna anului 2009. Învins, cu vreo câteva zeci de mii de voturi în plus, a doua zi, după numărătoarea voturilor prezidențiale, în condiții nici azi lămurite, de Traian Băsescu. S-a spus atunci că pe Geoană nu l-a vrut America și nici o parte din liderii Uniunii Europene. Și că tocmai de aceea a pierdut cursa în fața marinarului, cel din urmă fiind agreat, din varii calcule politice, la unison, de Obama și de Biden, de Merkel și de Cameron.

Cel mai probabil, noaptea petrecută, cu câteva clipe înaintea alegerilor, în sauna lui Vântu, l-a costat cel mai mult pierderea fotoliului prezidențial. Posibil, și vizita la Moscova, unde s-ar fi întâlnit cu Putin, i-a mai smuls câteva sute de mii de voturi în seara alegerilor.

Cum însă trecutul pare un pământ străin pentru români, reintrarea lui Mircea Geoană în circuitul politic autohton pare plauzibilă. În fond, fiul fostului general al lui Nicolae Ceaușescu are toate cărțile să ajungă la pohta ce-a poftit-o acum mai bine de un deceniu.

Nimeni nu știe limpede cum, în afara câtorva inițiați, desigur, dar a ajuns secretarul general adjunct al NATO, cea mai înaltă funcție pe care o deține un român, în prezent, la nivel internațional. Potrivit maeștrilor din Levant, asta înseamnă că este „omul americanilor”. Ceea ce, judecând după cariera sa de după 1990, pare foarte adevărat.

Rămânând, vorba lui John Le Carré, pe terenul adversarului, ieșirea doamnei Merkel din scenă, în această toamnă, presupune că geopolitica românească devine tot mai mult o afacere americană. Și tot mai puțin una germană, franceză sau europeană, în esență.
Cât privește solul politic autohton, și aici zarurile lui Cezar îi zâmbesc mai mult decât altora!

Peste trei ani, când Iohannis își încheie mandatul, dreapta va avea serioase dificultăți să propună un nume suficient de credibil pentru a câștiga, încă o dată, alegerile prezidențiale. Cu un Ludovic Orban ofilit din cap până în picioare, care are tot mai puține șanse să mai câștige chiar și președinția PNL, în toamnă, ori cu un Rareș Bogdan bun de gură și cam atât, speranțele dreptei politice în lupta pentru Cotroceni sunt destul de firave. Cel puțin în clipa de față așa se văd lucrurile. Poate doar varianta Emil Boc să aibă ceva șanse înaintea unui candidat de tipul lui Geoană.

Pe care stânga politică, reprezentată de un PSD enigmatic, încă nereformat politic, cu lideri slabi și lipsiți total de carismă, precum Ciolacu sau Grindeanu, îl va lua în brațe din secunda unu pe fostul ei lider, de acum peste zece ani. Măcar pentru a-i acoperi politic și a-i readuce pe pesediști la butoanele puterii, și tot o vor face cei pomeniți, cu maximă bucurie.

Iar nu în cele din urmă, dl Geoană are și background-ul necesar și legitim pentru a spera că, de data asta, va ajunge cel mai important om din stat.

Să ne amintim șăgalnica sa replică, când a fost întrebat din care ramură a Securității provine: „Nici noi nu mai știm câți ofițeri de securitate suntem!”.

Știa și știe, în continuare, perfect, domnul Geoană cum trebuie să procedezi ca să ajungi, fie și mai târziu decât niciodată, în fruntea unei țări ca România.