„Moartea transformă viața în destin”, scria, cândva, Malraux. Poate că e adevărat, dar ce te faci atunci când însăși ideea de destin e vehiculată astăzi ca o marfă oarecare.

Pe vremuri, când pe Muntele Măslinilor nu circulau cohortele de „fani” ai creștinismului de rit nou, ci oamenii obișnuiți ai acelui timp, veniți să afle câte ceva din faptele și gesturile Mântuitorului și ale apostolilor săi, umanitatea părea infinit mai simplu de deslușit.

Astăzi, în timpul comunicării fără perdea, când pe altarul aflării adevărului absolut am ajuns să trăim clipa în care eroii zilei sunt „radiografiați” goi, atât fizic, cât și sufletește, te întrebi care ar fi reazemul ultim de care o ființă umană oarecare ar mai putea să se lege, la propriu, pentru a-și mântui bietul suflet! Pentru că, într-o lume în care bombele au ajuns să sfârtece oameni, inclusiv în catedrale, ori unde ordinea naturală a lucrurilor este înlocuită zilnic cu reversul acesteia, a mai vorbi despre farmecul, fie și indiscret, al vieții pe acest pământ pare, în cel mai bun caz, o ironie de prost gust.

Toate acestea probabil că se întâmplă și pentru că, în vreme ce unii, e vorba de adepții radicalismului islamic, dar nu doar despre ei, nu precupețesc energii și uri devastatoare în demersul lor de a-i arunca, la propriu, în aer pe infidelii occidentali, cei din urmă, infidelii, firește, fac eforturi zilnice să uite cum și cine i-a zămislit ca oameni, pur și simplu, pe acest pământ.

Căci, altfel, cum să poți explica ușurința cu care lumea creștină, o bună parte din ea, cel puțin, abandonează, cu fiecare generație care răsare, valorile iudeo-creștine care au zămislit-o, ca lume cu bune și rele, de două mii de ani încoace.

În vreme ce suporterii Leviathanului își radicalizează fățiș credința prin lupta dementă sub semnul „noi sau ceilalți”, cei din urmă, nici ei, chiar toți, victime inocente, să recunoaștem, se scutură de credința în propriul Dumnezeu, precum leproșii de bubele lor!

Sub faldul noii religii a începutului de mileniu, anume corectitudinea politică, această minunată lume nouă pare tot mai hotărâtă să dea de pământ cu tot ceea ce au însemnat și înseamnă, generic vorbind, fundația și sentimentele creștine. De ce ar trebui să ne mai mirăm, atunci, că atât de vehiculatul imn al ciocnirii civilizațiillor a încetat de mult să mai fie doar un titlu de carte rău prevestitor, devenind, în realitate, un fapt de viață. O formă de viață — mai aproape de adevăr — pe care am ajuns să o trăim aproape în fiecare zi cu spaime, angoase și frici demolatoare, fie că e vorba de exersarea ei la Madrid, Londra, Berlin, New-York sau Sankt-Petersburg.

„Fiecare pământean își trăiește viața după cum crede de cuviință”, spune un vechi proverb chinezesc. E adevărat, doar că asta nu înseamnă că trebuie să continuăm să ne trăim viețile purtând, cu nonșalanța tuturor corecților politici de pretutindeni, vălul (nu islamic, de astă dată!) pe ochi, făcându-ne, astfel, că nu vedem drumul aiuritor pe care am apucat-o de la o vreme încoace.

Măcar la atâta lucru am putea reflecta cu toții, cei născuți din hlamida, fie și roasă pe la încheieturi, cum susțin falșii profeți ai lumii celei noi, a Bunei Divinități.

Anume, să zăbovim cu mințile curate la faptul că unitatea lumii noastre euro-atlantice, o lume clădită pe aceste valori fundamentale, nu va rămâne ferecată încă o mie de ani de acum înainte.

În fond, libertatea și credința se pierd la fel de ușor din clipa în care ne imaginăm că ele sunt daruri primite pentru veșnicie.

Gândind astfel, vom desluși greutatea unui adevăr fundamental, ce dăinuie de mai bine de două milenii încoace: acela care a rostit o dată „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” a fost și singurul pământean care a învins moartea!

Hristos a Înviat!