Ne continuăm periplul, început în episodul trecut, prin parcurile timișorene, în căutare de monumente și statui reprezentative pentru mediul cultural local, dar puțin cunoscute marelui public.
Ajungem în Parcul „Regina Maria”, ce și-a recăpătat numele ca o corecție binevenită la banalul „Parc al poporului”, cum era numit, cu o lipsă crasă de imaginație, pe vremea regimului comunist.
Ne însoțește profesorul Nicolae Țăran, cel care trage din nou un semnal de alarmă spre luarea aminte a edililor urbei noastre.
Într-o margine a parcului, în apropierea gardului dinspre canalul Bega, se poate vedea acum, mai ales că arborii nu au înfrunzit complet, un monument aproape anonim pentru majoritatea timișorenilor. Dar, cu siguranță, total uitat de autorități, după cum se poate observa contemplându-i starea.
Ne aflăm în fața unei elegante lucrări de artă. Un bust cu linii ferme, ce reprezintă, pentru multă lume, un ilustru necunoscut. Unii ar fi tentați să creadă că tânărul elegant, imortalizat în piatră albă, ar fi Regele Mihai I al României, după cum era scris pe soclu cu câțiva ani în urmă. Inscripția s-a șters cu timpul, doar ceva urme de vopsea mov se mai disting cu greu.
O fi regele ori ba? Profesorul Țăran are o altă părere și încercă să deslușească aparentul mister. Să-i auzim argumentele.
— Domnule profesor, este sau nu un rege cel din imagine? Dacă nu este al României, al cui rege ar putea fi?
— Ne găsim într-un parc celebru al Timișoarei, care a fost inaugurat de Împăratul Austro-Ungariei, Franz Josef. Nici acest lucru nu este cunoscut, deși ar trebui. Dar, în fine, nu pentru asta am venit. Bustul din spatele nostru îi aparține lui Traian Grozăvescu, unul dintre cei mai mari tenori pe care i-a avut România. După Sabin Drăgoi, un cunoscut compozitor și muzicolog bănățean, Traian Grozăvescu a fost cel mai mare tenor român din toate timpurile. Sabin Drăgoi spunea, despre vocea lui Grozăvescu, că are inflexiuni de diamant și este la fel de flexibilă ca o sabie de Toledo. Nu vreau să mai continuu cu acest aspect, pe care nu-l cunosc în profunzime.
Traian Grozăvescu s-a născut la Lugoj în 1895. A făcut studii de drept la Budapesta și în paralel a urmat Conservatorul din capitala maghiară, afirmându-se foarte rapid ca un mare talent, un tenor excepțional. A debutat la Opera din Cluj în 1914 (cred). Vreau să fiu iertat dacă nu cunosc foarte exact datele. Pe urmă s-a mutat la Budapesta, având unele conflicte cu conducerea de atunci a instituției clujene. Dar aceste aspecte sunt neesențiale, talentul lui era extraordinar. La Budapesta s-a afirmat definitiv. În scurt timp a obținut un contract foarte important la Volksoper din Viena, o instituție extrem de importantă și în prezent, ca și atunci. Aici devine prim-solist. A cântat la Berlin, Praga, dar și în toate capitalele europene importante. A fost prieten cu Aca de Barbu, prima directoare a Operei noastre, care a înființat, prin eforturi extraordinare, instituția muzicală timișoreană. Traian Grozăvescu și Aca de Barbu au fost, într-un fel, mentorii care au generat apariția Operei. Pentru timișoreni, apariția Operei a fost un fapt foarte important. Și în prezent lumea spune „Piața Operei”, după model vienez. Opera, ca instituție, reprezenta o fascinație pentru lumea educată, dar nu numai. Era o structură culturală diferită de prezent.
Sigur, Traian Grozăvescu este lugojean, dar el, pentru timișoreni, are această dimensiune extraordinară ca solist, dar și ca inițiator al ideii de instituție a muzicii culte.
A murit tragic, în urma unui incident cu soția lui. Într-o dramă conjugală, aceasta l-a împușcat. A dispărut fizic la 32 de ani neîmpliniți.
Acest bust a fost instalat în urmă cu decenii (din câte știu eu, acum vreo cincizeci de ani), într-o zonă mult mai centrală, în proximitatea actualei Filarmonici, fostul cinematograf Capitol, în apropierea grădinii de vară. Se vedea de la mare distanță și pe soclu exista o placă pe care se putea citi numele, anul nașterii, anul morții. Din păcate, după o anumită perioadă, cineva a decis mutarea acestui monument important al Timișoarei în acest parc, într-o zonă destul de marginală. Iar asta nu e tot. Între timp, soclul a fost vandalizat. S-a scris acolo „Regele Mihai”. Eu am prezentat și într-o emisiune la televiziune acest incident. Autoritățile au șters acea inscripție.
— Dar să spunem că asta s-a întâmplat după ceva timp. Nu imediat, ci după trei sau patru ani.
— Da. Asta a fost viteza cu care s-a acționat. Între timp, placa purtând numele său a dispărut. Nu a mai fost nici măcar refăcută și repusă. Regret acest lucru pentru că la televiziune există un ziarist, Vasile Bogdan, care i-a dedicat un film documentar excepțional lui Traian Grozăvescu. Deci există o preocupare în lumea intelectuală și artistică timișoreană, dar autoritățile se mișcă foarte lent. În același context în care am mai vorbit, peste un an Timișoara devine Capitală Culturală Europeană. Acest soclu ar trebui refăcut. Ar trebui montată o placă și, ca în cazul bustului lui Victor Babeș, inscripționate câteva date biografice, explicații minimale. Ar trebui să existe, în clar, pe un artefact alăturat monumentului. Și atunci Timișoara și-ar mai recupera într-un fel istoria, tradiția, cultura. Aceste lucruri trebuie făcute fără exagerări și fără a inventa istorii care nu au existat. O istorie autentică despre cultura Banatului și despre înaintașii care au însemnat foarte mult nu numai pentru noi, românii, ci și pentru civilizație, la nivel global.
— Odată cu renovarea, careva fi făcută sau nu — nu se știe dacă…—, ar fi indicată și mutarea bustului pe locul inițial? Sau e bine amplasat și aici, în acest parc?
— În opinia mea, cei care au gândit amplasarea statuii în locul inițial au avut o viziune mult mai bună. Personalitatea lui Traian Grozăvescu e foarte importantă. În Timișoara mai există o stradă, lângă Colegiul „Carmen Sylva”, ce se numește Traian Grozăvescu. Deci e un personaj central în cultura Banatului și a României. Oricum am judeca lucrurile, eu sunt un bănățean poate subiectiv în aprecieri, dar Traian Grozăvescu este o valoare națională cu care se pot mândri nu doar bănățenii, ci toți românii. Cred că acel loc (inițial) ar fi mult mai potrivit. Nu înțeleg această politică de a oferi puține informații despre valorile și simbolurile culturale.
— Ați mai sesizat un aspect de care vreți să povestiți. Care ar fi acesta?
— Există, în prezent, un alt incident pe care nu-l înțeleg. În urmă cu aproximativ doi ani, pe străzile centrale din Timișoara, de exemplu în piața Piața Küttel (cum îi spunem noi, timișorenii mai în vârstă, actualei piețe Mocioni), în Piața Lahovary (Bălcescu), la catedrala catolică, în Piața Sfânta Maria, lângă statuia Fecioarei, cam peste tot erau niște artefacte confecționate din tablă pe care era reprodus un text sau redate citate dintr-o carte a Piei Brânzeu, Jurnal de familie. Cartea Piei Brânzeu este foarte emoționantă. Ea nu este istoric, dar provine dintr-o familie ilustră, cu strămoși majoritar germani, tatăl său, Pius Brânzeu, fiind dintr-o altă familie, la fel de ilustră. Și ea povestește, prin acele scurte fragmente, emoționante, despre Timișoara de altădată. Cum se îmbrăca bunica ei, cum se asorta, care era eticheta vremurilor, unde trebuia să stea un bărbat, unde trebuia să stea o femeie, cum trebuia să se ofere scaunul unei doamne, cum se dansa. Cum la bunicul ei veneau femei care nu erau bolnave, și bunica sa-l suspecta. Dar Pia povestește cu emoție. Are talent literar (a fost profesoară la Litere), a fost o eminentă jucătoare de șah, o mare personalitate. Are o discreție și un feminism de bună calitate. Și regret că aceste artefacte au dispărut. Inițial, două au fost vandalizate, după care restul au fost ridicate. Probabil că primăria pregătește o altă editare a cestui proiect, ca să iasă mai bine. Asemenea lucruri trebuie să apară. Pentru că, dacă mergem la Novi Sad, la Budapesta sau la Belgrad, vom găsi peste tot astfel de artefacte. Ele au apărut și în Timișoara, dar sunt foarte puține, sunt doar câteva plăci care arată istoricul clădirilor, cu inscripții minuscule care abia se pot descifra. Și au mai apărut câteva plăci… făcute de ONG-uri. Eu cred că vor mai veni bani acum, odată cu proiectul Timișoara Capitală Culturală, și acești bani trebuie investiți în astfel de elemente. Date istorice se găsesc. Există chiar mulți tineri pasionați de istoria Timișoarei. Cred că ar trebui refăcută această istorie, pas cu pas, pentru contemporani și pentru cei care vor veni. Și, mai ales, pentru cei pe care noi, bănățenii, îi numim „goști”, pentru că în anul 2023 vor veni mulți vizitatori din întreaga Europă ca să vadă și să audă. Noi trebuie să ne prezentăm la înălțime.
Pe de altă parte, am să fac un apel la toți intelectualii și toți timișorenii care au amintiri, care știu ceva, care pot să aducă informații prețioase, adevărate. Ce-și amintesc și pot să confirme despre istoria Timișoarei, despre personalități, despre ce știu ei, pentru că asta înseamnă, de fapt, cultură. Întotdeauna istoria se bazează pe memorie. Și aici nu vorbesc de un bănățenism sau patriotism local. Iar dacă am primit această importantă distincție, trebuie să o onorăm. Nu numai Primăria, nu numai Consiliul Județean, aceste instituții au rolul lor, dar și noi toți, timișorenii, trebuie să ne solidarizăm. Vârstnici sau tineri, trebuie să contribuim cu câte ceva.
Aceasta a fost ideea, mi-am expus opinia. Mai sunt și alte lucruri de care, uneori, sunt șocat. În momentul în care Timișoara a aniversat șapte sute de ani de la atestare, conducerea de atunci a județului, prim secretarul Telescu, a decis să numească o piață cu numele de „Timișoara 700”. Și undeva în fața ștrandului Termal, lângă Complexul Studențesc, există un postament, s-a pus o piatră cu o inscripție: „aici va fi amplasat un monument care să simbolizeze Timișoara 700”. Când s-a auzit la București de acest proiect, el a fost imediat interzis, pentru că Timișoara era cu două sute de ani mai veche de cât Bucureștiul, care aniversa, tot cam pe atunci, cinci sute de ani. Așa se luau în acea vreme deciziile. Erau nu neapărat politizate. Era acolo o frustrare, erau complexe de inferioritate. Și s-a spus: „Ce, vin timișorenii ăștia cu șapte sute de ani?!”. Și acel simbol nu a mai apărut. Dar cred că autoritățile actuale ar putea folosi acel soclu și să reia proiectul de atunci. S-ar putea declanșa un concurs (cu această temă). Sunt bani. În această perspectivă, de oraș capitală culturală, vine cineva și vede prima mențiune documentară, veche de peste șapte secole, și înțelege că Timișoara are o vechime, are o continuitate. Este un adevăr pe care istoricii l-au confirmat.
E doar o idee. Dar pot fi multe astfel de idei, mai ales dacă și colegii mei de la facultatea de arte, dar și de la celelalte mari universități timișorene, care au experți și foarte mulți oameni ce cunosc istoria, mă refer la premierele tehnologice, vor face câte ceva. Timișoara are premiere tehnologice unice, probabil în această zonă, nu e vorba să ne lăudăm, ci să le confirmăm prin documente și inscripții readuse în memoria contemporanilor. Noi am fost văduviți de așa ceva, iar tinerii nu știu mai nimic despre două perioade destul de întunecate: cea a proletcultismului, când arta trebuia să fie proletară și să aparțină „clasei conducătoare, când erau interzise trimiterile la ce spuneam eu anterior, și, apoi, perioada protocronistă, de după 1965, după schimbarea de la vârf la PCR și apariția lui Nicolae Ceaușescu, care a încercat să rescrie istoria într-o cheie protocronistă, cu daci și cu traci, eliminând interferențele culturale, mai ales în Timișoara, unde acestea sunt definitorii. Timișoara este un oraș multicultural, în mod evident. Se vede și acum, după mulți ani în care locuitorii germani și evrei au plecat, mai ales elitele lor. Dar Timișoara a păstrat acest spirit, pe care-l numim „spiritul Timișoarei”, ce este un spirit de toleranță multiculturală în sens pozitiv. Dar, uneori, multiculturalismul poate deveni o ideologie dăunătoare. La noi nu a fost o ideologie, ci ceva de bun-simț. Această tradiție nu a convenit, în anumite perioade, autorităților.
Este momentul să „desecretizăm” ceea ce alții au încercat să secretizeze.
