Se făcuse seară când a coborât scara avionului care tocmai aterizase pe aeroportul anost din orașul de câmpie. În solemnitatea aparentă a nopții calde de vară, trupul său, destul de îmbătrânit acum, părea că plutește printre ceilalți pasageri, obosiți la rândul lor după lunga călătorie dinspre Apus.

Nu-l aștepta nimeni la scara avionului, cum nu avea să-l aștepte nimeni nici măcar în sala de așteptare a aerogării. Și totuși, o oarecare emoție îl învăluise subit, pe măsură ce pășea stingher pe drumul către taxiul ce avea să-l lase în orașul pe care l-a părăsit în urmă cu mai bine de treizeci de ani.

Brusc, își aminti de ziua aceea, când hotărâse, cu o fermitate care l-a speriat și pe el, pe bărbatul aproape zeificat, de nici 30 de ani, că nu avea să se mai întoarcă înapoi, în țară! A ales atunci să rămână, credea că pentru totdeauna, în metropola vestică, unde îl aștepta un contract de vis, la o echipă de top din fotbalul german.

A avut noroc, și-a spus, că nu era căsătorit și că nu avea nici copii cu vreuna dintre numeroasele sale iubite din țară. Pe vremea aceea, își amintea amuzat în timp ce privea melancolic prin geamul mașinii care-l ducea în oraș, găsea o fată frumoasă, așteptându-l cuminte la sfârșitul fiecărui antrenament.

Erau clipele de dinaintea marilor meciuri, atunci când bătrânul stadion se umplea de oameni care fremătau imediat ce-l vedeau intrând pe gazon. Așa, a putut pleca liniștit, fără constrângeri majore, spre ,,Lumea Liberă”, cum îl auzea mereu că spunea, la microfonul Europei Libere, pe Nicolae Munteanu, comentatorul sportiv al faimosului, pe atunci, post de radio.

Acum totul a rămas în urmă, firește, dar memoria, blestemata de ea, nu dorea să-l lase nicio clipă în pace. Bătrânul cartier unde a văzut prima dată lumina care se cheamă pur și simplu viață, părinții săi, singurii după care a suferit, fiindcă nu a mai putut să-i vadă vreme îndelungată, rămași de cealaltă parte a Cortinei de Fier, fata blondă și zveltă de care era îndrăgostit lulea la nici 20 de ani, toate îi apăreau acum prin cotloanele memoriei, făcându-l să verse, la propriu, câteva lacrimi.

Inima i-a zvâcnit și mai tare în clipa în care șoferul de taxi, intuind, parcă, pe cine avea oaspete în mașina sa, a hotărât să o apuce pe strada din apropierea ovalului de beton, unde, în anii săi fericiți, fierbeau mulțimile.

Mintea, laolaltă cu sufletul, mai ales sufletul, înregistrau, cu minuția unui ceasornic, „toate frumusețile lumii”, care pentru el erau întâmplările tinereții pierdute.

Pe când se bucura de faimă, de mirajul insolent al banilor, de frumusețea femeilor tinere, care-l sufocau, la propriu. Și, undeva, deasupra tuturor lucrurilor, pe când avea în buzunare dragostea apăsătoare și emoționantă a zeci de mii de oameni.

„Am ajuns la hotel, domnule”, auzi, ca prin vis, vocea metalică a șoferului. Plăti, apoi ieși din mașină și intră rapid în hotelul mare și elegant din centrul orașului din câmpie. Întunericul era acum deplin, orașul însuși dormea liniștit și fără griji și, înainte de a se duce la culcare, mai zăbovi o clipă pentru a citi mesajul ce tocmai îi apăruse pe ecranul telefonului mobil.

„Tata, ai ajuns acasă? Totul e bine?”, a reușit să citească cele câteva cuvinte scrise de fiica sa, în miez de noapte. Ochii săi încețoșați scrutau, prin geamul imens al camerei, un fel de linie a orizontului, dincolo de care avea senzația că vede fantomele colegilor de echipă, strigându-i, frenetic, numele. Printre ei, a recunoscut chipul și trupul falnic al căpitanului lor, mort de atâția amar de ani, în floarea vârstei.

Brațele acestuia l-au îmbrățișat cu o duioșie tămăduitoare, în vreme ce îi șoptea că e fericit că s-a întors în urbea lor iubită.

„Măcar tu trăiești, iar asta e cel mai important lucru. Nu uita să le vorbești și de mine, în clipa când te vei revedea cu ei, spune-le să nu mă uite cu totul.”

Și-a adus aminte de mesajul copilului și a găsit, sufocat de toate cele trăite, puterea să-i scrie.

„Da, iubito, bătrânul tău campion a ajuns, în sfârșit, acasă!” — i-a răspuns fetiței, copleșit de o fericire tot așa de adâncă, ca în urmă cu peste 30 de ani, pe când febra marilor sale meciuri îl făcea să se simtă mândru și nemuritor.

La fel cum trebuie să fi simțit, de atâtea ori, și căpitanul lor, uriașul cu suflet mare, mort la jumătatea vieții, în uitare și însingurare, ca orice legendă imposibil de deslușit.