Comuna Peciu Nou (în lb. germană – Neupetsch,Ulmbach, lb. sârbă- Ulbec, lb. maghiară- Ujpecs) este o localitate situată în câmpia Timiș-Bega, la 25 km SV de Timișoara.
Peciu Nou este menționat documentar pentru prima dată în 1333, cu numele de Veybech. În secolul al XVI-lea a constituit un important punct de rezistență antiotomană. Atât la conscripția austriacă din 1717 cât și pe harta contelui Mercy din 1723-1725, satul nu este menționat. Primii coloniști sunt însă amintiți în 1723. După răscoala din 1736-1739, Peciu Nou avea 94 de familii germane. La conscripția din 1743 este consemnată ca localitate locuită de germani, cu numele de Uypez. S-a mai numit și Neu Wien. Peciu Nou este o comună în județul Timiș, Banat, România. S-a numit și Mielcu în anii de după Primul Război Mondial (1924-1925).
Coloniștii veniți în această zonă, chiar dupa primul val de migrație din secolul al XVIII-lea după rezolvarea primelor nevoi imediate, au luat în considerare și educarea tineretului. A devenit o necesitate să existe copii cu știința de carte. Școala din această comună datează din anul 1726, fiind o școală cu predare în limba germană. Primul document de atestare a înființării școlii datează din anul 1774, când localitatea figura „colonie germană și școală”. În primii ani după Al Doilea Război Mondial, în Peciu Nou funcționează școala română cu clasele l-lV , școală germană cu clase l-lV si secția sârbă cu clase l-lV; la clasele V-Vlll funcționa o singură secție mixtă. Între anii 1961-1962, secția sârbă se desființează din cauza lipsei elevilor.
La un moment dat a apărut și nevoia unei forme de educație mai înalte, care să deservească și copii din satele apropiate. Liceul a funcționat până în 1977 (11 serii de elevi) sub diferite denumiri: între 1962-1963- Școala Medie Peciu Nou, între 1968-1969- Liceul Real Umanist Peciu Nou, iar în anii următori 1971-1977 a devenit Liceul Teoretic Peciu Nou. Începând cu anul școlar 1975-1976, se introduce învațământul obligatoriu de 10 ani; liceul rămane numai cu prima treaptă și funcționează sub denumirea Școala Generală Peciu Nou cu clasele l-X. În anul școlar 1991-1999 se reînființează Liceul Teoretic Peciu Nou, profil real secția matematică-fizică.
Prima promoție a Liceului din Peciu Nou sărbătorește 50 de ani
„Promoția noastră a început liceul în anul 1962 și a absolvit în 1966. Am început liceul 36 de elevi și am absolvit 29. Dar acești 29 de elevi nu au fost toți aceiași. Unii au mai plecat iar alții s-au alăturat pe parcurs. Dintre absolvenți, 11 am urmat studii superioare, la diferite universități”, a depănat amintiri Mircea Simota, abolvent cu jumătate de secol în urmă, astăzi unul din organizatorii întâlnirii de suflet. A fost o singură clasă cu specific real, specializată în matematică-fizică.
În timp mulți din foștii elevi au emigrat, în special în Germania. Motiv pentru care multe din întâlniri au avut loc în orașe ca Freiburg, Nurnberg ori Landshut, la intervale destul de dese de doi sau trei ani. Asta în alternanță cu întâlnirile din zece în zece ani ținute în țară. Dar în primăvara asta, aceasta fiind o întâlnire jubiliară au ținut morțis să viziteze școala din comuna natală Peciu Nou. Impresia lăsată de localitate și de liceu a fost cât se poate de bună. Petrecerea de la restaurantul din Timișoara a fost ocupată de proiecții de imagini mai vechi sau mai noi abundent comentate. De buna dispoziție s-a ocupat și „elevul” Traian Bunda, un alt organizator.
Printre profesorii care au participat la eveniment se numără: dirigintele clasei, profesorul doctor Thomas Tittizer, pensionat de la Universitatea din Bonn, Germania, directorul din acea perioadă, prof. Moț Alexandru, profesorul de matematică Harrar Arnold, profesorul Weiss Herbert, devenit cunoscut ca dirijor al corului Schubert dar și profesorii Alexandra Vuc, Johann Burger și Edgar Elsner Edgar.
În prezent, la ceasul amintirilor, tinerii cu părul alb, au omagiat trei dintre colegi ce au plecat definitiv dintre ei. Și tot atâția dintre seniorii profesori nu au mai venit.
Profesorul Thomas Tittizer, caruia toți i se adresează și acum cu apelativul de domnul diriginte, a fost unul dintre prezentatorii vechilor fotografii uimind clasa cu memoria sa deosebită.
„Sunt șvab de origine, născut la Pâncota. Strămoșii mei au venit din zonele Pădurii Negre, din Baden-Wurttenberg și s-au stabilit pe meleaguri arădene cam între anii 1780 -90, în al treilea mare val de colonizări. Aici am făcut și școala generală. După care am plecat la drum. Liceul l-am început la Arad și l-am încheiat la Timișoara. Tot aici am început și facultatea, dar am terminat-o la București. Specializarea mea de biologie-hidrologie mi-a deschis multe orizonturi. O bucată destul de scurtă am predat biologia la liceul din Peciu Nou. Iar apoi până în anul 1969 am muncit la Direcția Apelor Banat, spune Thomas Tittizer.
Dar momentul care a schimbat total soarta și așa destul de întortocheată a profesorului a fost bursa de studii ce a obținut-o de la Fundația Max Planck. În baza acesteia a putut să studieze hidrobiologia în Germania, obținând doctoratul în acest domeniu. Aventurile nu se încheie aici. Autoritățile comuniste ale vremii nu voiau să-i prelungescă viza de studii după primul an. Așa a luat hotărârea grea de a nu se mai întoarce în țară. A lasat acasă o mamă singură fără nici un sprijin. Toți frații erau împrăștiați prin lume. Tatăl, doar pentru vina de a fi fost etnic german, a ajuns la muncă silnică în minele de la Krivoi Rog din Ucraina. Întors în România, s-a stins curând din cauza bolilor adunate in lagărele sovietice.
Profesorul Tittizer povestește cu umor amar, cum a fost condamnat la închisoare pe cinci ani, în lipsă, ca trădător militar. În ciuda faptului că a fost doar simplu soldat fără nici o funcție. Prima dată a putut vizita România dupa 11 ani, în 1980. Fiind un universitar german cu o solidă poziție în noua sa patrie, a fost trecută cu vederea „calitatea” sa de trădător.
O lungă carieră de profesor a activat la Universitațile din Bonn și Aachen. Mulți ani a fost membru din partea germană în Comisia Europeană a Dunării. Astfel a ajuns cu cercetările hidrologice și de mediu până la Sulina și Tulcea. A primit o ofertă să predea ecologia la Universitatea din Pitești. A acceptat cu greu la început doar pentru un semestru. Credea că nu mai stăpânește bine limba română. Și a rămas pe meleagurile argeșene aproape șapte ani până în 2007. La finalul mandatului său a fost distins cu titlul de Doctor Honoris Causa la Pitești.
Unul din motivele pentru care se menține într-o formă deosebită, invidiată și de foștii săi elevi, este faptul că nu are timp să se plictisescă, muncește în continuare. „Soția mea are merite în acest sens. Nu am voie să fac burtă. Dacă mă întorc cu kilograme în plus din Banat, imediat mă trece la regim alimentar!”
